Turul Banatului Montan 2015

A trecut o lună de când am făcut una din cele mai… dar ce zic eu, CEA MAI faină excursie pe 2 roţi de când m-am reapucat de pedalat. Acum când scriu rândurile de faţă, cuvintele nu prea se înghesuie să mă ajute să exprim ceea ce am simţit. O să încercăm totuşi, eu şi echipa de prieteni care mi-a fost alături, să redăm farmecului Banatului Montan, ale cărui secrete (măcar parţial) le-am descoperit de-a lungul a 7 zile de poveste.
După ce am făcut şi istorisit aici tura de anul trecut din Bucovina, bineînţeles că ne-am pus mintea la contribuţie să vedem cam pe unde ne-ar putea duce troacele noastre loiale în concediul devenit deja clasic, în 2015.

Reclama care i se face  pe diverse canale (fb, tv, bloguri, forum) Banatului Montan nu ne-a lăsat indiferenţi, astfel că am decis în unanimitate că acolo mergem, în perioada 26 iulie - 1 august a.c. Tura a căpătat nume de cod BaBB (Banatul, Berile si Biciclistii) .
De data asta echipa a mai primit un mult aşteptat membru, pe lângă @a_mic, @MaC, @iacobdoc şi cu mine. @Artistul33 ni s-a alăturat şi tuscinci am pornit la drum pe 25 iulie - din Bucureşti MaC,  Artistul33 şi subsemnatul în maşina ultimului, a_mic în franţuzoaica dumisale (aşaaa mai cu noaptea în cap ), iar iacobdoc aşijderea, doar că din Cluj. Am ales din nou sistemul cu cateva baze de cazare, de data asta 3, în jurul cărora să întreprindem ture în stea, care să ne permită să vedem cât mai multe din frumuseţile regiunii.

Aşadar, am acontat oarece cazări la sfârşitul lui mai, la Reşiţa, Oraviţa (Ciclova Montană) şi Berzasca. Despre ele, când le vine rândul. Pe drumul până la Reşiţa, care a durat vreo 7 ore, am vorbit despre verzi şi uscate, şi mai ales i-am ascultat pe fraţii Gore

„Neică cât” i-am mai pomenit pe aştia când urcam… că am tot urcat şi coborât în excursia asta, după cum veţi vedea. Ca de obicei, în ziua 0, cine ajunge primul face o tură de recunoaştere, iar acum respectivul a fost iacobdoc, care a lăsat formalităţile cazării pe plan second şi a plecat să parcurgă tur-retur… TransSemenicul, pe caniculă. Îl lăsăm pe el să povestească. A_micul a ajuns ulterior şi şi-a luat în primire camera ce o va ocupa singur. Ocazie cu care ne-a sunat şi ne-a spus că nu există decât patronul, angajaţii de la curăţenie şi bucătărie fiind toţi în concediu :shock:. Unde se întâmpla chestia asta în plin sezon? Păi unde, la pensiunea Club Castel din Reşiţa, unde am rămas 3 nopţi.

Cum ofertele de cazare în zonă nu abundă, la din contra, decisesem că asta e cea mai bună… ). Pe lîngă problema de personal, care ne-a obligat să mîncăm dimineaţa şi seara “din brişcă”, să mai adăugăm că apa ţârâia cam timid la duş, deşi fiecare baie avea câte un boiler modern. Patul era odihnitor în schimb, iar amplasamentul la marginea de NE a oraşului, spre Ţerova, ne-a asigurat linişte. Cazarea ne-a costat 100 lei pe noapte. A fost “pomul lăudat” al excursiei, dar ne-am descurcat pînă la urmă, cu ajutorul nemijlocit al prietenului Kaufland.   
Mă opresc aici cu introducerea. Povestea BaBB poate să înceapă.

ZIUA 1 – 26 iulie 2015

Aseară am făcut aprovizionare la Kaufland, deci avem tot ce ne trebuie pentru micul dejun. Conservele de fasole cu afumatură au valorat în excursia asta greutatea lor în aur . La orele 9 eram deja ieşiţi pe poartă şi făceam poza de grup, pe panta înfiorătoare care duce dinspre oraş spre pensiune.


Banatul ne urează bun-venit închizând robinetul caniculei (doar iacobdoc a prins o ultima zi toridă ieri!) şi ne stropeşte cu o ploicică scurtă, timidă. Vremea ţine cu noi şi o s-o tot ţină aşa ;).
Ce traseu avem azi? Spre staţiunea Semenic, via TransSemenic. Ne înfigem din prima spre altitudinea maximă din Munţii Banatului. Ne-am vorbit mult înainte de tură, să încercăm să nu exagerăm cu lungimea traseelor (adică să nu exagerez eu, ”omu cu harta”, care mai făcusem trăznăi la măsurarea pe orizontală). De data asta, cum Banatul Montan e la munte şi nu prea are plat, cifrele au luat-o în sus la categoria ascensiune. Dar să nu anticipăm…

Drumul judeţean 582 ne duce, în urcare progresivă, către Secu. Asfaltul e rezonabil. Ploaia a încetat, mergem cu încredere şi bună dispoziţie.




La ieşirea din Secu sună telefonul lui MaC. La telefon - familia dumisale. MaC se laudă că suntem pe drum de la 8 jumătate. Hazul e general, dat fiind autorul afirmaţiei. . Totuşi. Nu el a ieşit ultimul pe uşă la plecare, trebuie consemnată chestia asta. Aşa că afirmaţia i-a adus până la urmă un „like” de la toţi!
Odată depăşită prima urcare, de încălzire, am coborât aţă în Văliug, unde ne-am oprit la prima bere.


Deja soarele era sus pe cer, iar noi eram gata de a doua, cea mai lungă şi susţinută căţărare a zilei, pe TransSemenic, care este porţiunea de DJ582 dintre Văliug şi Slatina-Timiş. Drumul a asfaltat şi amenajat ireproşabil. Am urcat de la altitudinea de 547 la 1015 m de-a lungul a 9 km, cu câteva pauze de odihnă, băut, mâncat, realimentat apă de la un izvor.  








Din pasul Prislop se desprinde către sud drumul pietruit ce urcă spre staţiunea Semenic. Aici facem o nouă pauză de apă şi glucoză, după care pornim la o urcare cu rampă mai sănătoasă, cu un maxim de 13%. Se urcă de la 1015 la 1420 m în 14 km.


O spărtură în vegetaţie ne permite să vedem lacul de acumulare Gozna, de lîngă Văliug.


La un moment dat, pe cînd plutonul nostru se lăbărţase către finalul ascensiunii, am rămas fără apă şi mîncare, dar mi-am revenit de la glucoza a_micului şi izotonicul lui MaC. În fine, ajungem pe platou, unde tronează – relicve postindustriale – nişte schelete de eoliene. O apariţie unică şi bizară.


Bizareria a continuat, pentru că “staţiunea” părea lăsată în părăsire, cu câţiva turişti răzleţi. Norii care ne învăluiau dădeau şi ei o senzaţie apăsătoare, mai ales că nu întrevedeam unde am putea mînca după urcarea ce ne cam storsese de puteri. Ajuns aici, nu uit să menţionez că Artistul33 nu mai pedalase de un an!!!, dar s-a comportat exemplar de la o zi la alta, aşa încît merită sincerele noastre felicitări pentru efortul şi atitudinea mereu pozitivă .

Să revenim – băi, dar noi unde mîncăm, unde bem?
Întrebăm la singurul chioşc care era deschis, intitulat foarte familiar pentru MaC – la Măria.




Ni se spune că singura care asigură masă este cabana Andra, aflată la o aruncătură de bîţ de vîrful Piatra Goznei, 1447 m, cel mai înalt din munţii Semenic şi din toţi munţii Banatului.
Pentru asta mai urcăm o bucată, fix pînă la antena aia mare de-o văzusem mai devreme.








Cabana Andra e o adevărată oază într-un deşert părăsit, cel puţin eu cu impresia asta am rămas. O ciorbă de fasole clasa întâi şi nişte mici m-au pus pe picioare . Iar despre porţiile imense ce le-au primit prietenii mei comeseni… am rămas toţi ca la dentist!


Merită să urci pe Semenic măcar pentru cabana asta şi oamenii muncitori care o întreţin. Doar că mai au nevoie şi de alţi oameni muncitori şi, din cele povestite de ei, nu prea îi găsesc…


Ce să mai, ne-am ghiftuit pe cinste şi apoi am luat-o uşor la vale.


Coborîrea pînă în pasul Prislop a fost destul de accidentată, drumul nemaifiind de multişor întreţinut (amestec de asfalt spart, piatră cubică şi porţiuni de macadam). Pe urmă ănsă, am primit primul premiu pentru eforturile de pe urcare, sub forma celor 9 km de coborîre pînă în Văliug, pe TransSemenic. O coborîre de excepţie, m-am simţit mai bine decît pe coborîrea de pe Transfăgărăşan de vara asta (TF nordic fiind peticit ca vai de el, deşi are de partea lui lungimea  şi declivitatea, nu a reuşit să-mi inspire acelaşi sentiment de împlinire biciclistică). Astfel am coborât la apus de soare, cu rare ciupituri adresate manetelor de frînă, până în centru la Văliug.  

De aici am urcat constant cei 4 km pe care-i coborâsem de dimineaţă. A urmat din nou o coborîre lungă pînă în Reşiţa, pe asfaltul aşa-şi-aşa. Încheiam destul de lejer prima zi în Banatul Montan, care ne adusese 1800 m ascensiune (părerea lui Ride With GPS). În opinia numeroaselor, iubitelor şi în acelaşi timp hulitelor gadgeturi ale lui MaC şi iacobdoc, fuseseră mai mult, spre 2000. Din aceste dileme n-am putut ieşi pînă la sfîrşitul turei, şi ele au condimentat permanent conversaţiile de la micul dejun şi, mai ales, cină. Cum posesorii de ostromente de măsurare erau, printr-o (ne?)fericită coincidenţă, şi cei mai vorbăreţi şi nevorbiţi componenţi ai trupei, nici nu vă puteţi imagina ce contradicţii filozofic-suculente, cu tentă ştiinţifică profundă, au ieşit la iveală!

Traseu ziua 1: http://ridewithgps.com/trips/5943225

Ziua 2 - 27 iulie 2015
Astăzi avem prima porţie consistentă de offroad. Dăm o raită prin Parcul National Cheile Caraşului, pîna la Anina, şi revenim la Reşiţa pe şosea. Primul care s-a trezit şi a băut deja nessul , bineînţeles, a_micul. Ne aşteaptă la parter, în curtea interioară a pensiunii.


Ne urnim şi traversăm oraşul, către ieşirea spre Anina. Reşiţa nu oferă prea multe turistului, decît aspectul postindustrial, cu note de posapocaliptic, ce poate fi simţit şi în celelalte oraşe din Banatul Montan. Combinatul e un maldăr lugubru de fiare, liniile tramvaiului desfiinţat, cu reţeaua de contact ruptă, sunt triste şi singure. Muzeul Locomotivelor cu abur l-am văzut, e cam stingher printre blocurile scorojite.  Ne-a frapat pe toţi faptul că frumuseţile sunt aici în afara aşezărilor omeneşti, care toate par scufundate în sărăcie şi uitare…

Revenind la drum, am ieşit din Reşiţa pe asfaltul foarte bun al DN 58B. Am mers lejer, fără grabă, şi ne-am menţinut ritmul asta în cam toate zilele. Am vrut să gustăm pe îndelete plimbarea asta într-un decor ce ne era încă necunoscut. Un popas amenajat pe marginea drumului ne-a dat ocazia să ne exersăm talentele de fotografi ultra-amatori.








A urmat o succesiune de urcări şi coborîri zdravene, pînă la bifurcaţia stînga către satul Iabalcea, poartă de intrare în Parcul Naţional. Rîul Bîrzava desparte munţii Semenic, la est, de munţii Aninei, pe care îi explorăm azi, la vest.


Drumul secundar către sat e asfaltat şi la fel de vălurit. a_mic are probleme cu lanţul, care se încăpăţînează să cadă cînd are el chef. În sat dorim să găsim un stabiliment unde să ne răcorim. Găsim magazinul mixt West Kripton (!), unde gazda ne oferă bere şi îngheţată şi ne povesteşte că Iabalcea e sat întemeiat de croaţi, din care nu a mai rămas niciunul, iar lumea supravieţuieşte din banii trimişi de cei care muncesc pe afară.


Bun, ne-am răcorit, acum plecăm că ne aşteaptă 30 km offroad. Vremea e frumoasă, caldă, dar nu exagerat. Ne facem totuşi provizii suplimentare de apă prin rucsaci, că vorba aia, nu se ştie niciodată cînd ai nevoie de o sticlă. Cu excepţia lui iacobdoc, care nu are rucsac ci o geantă elgantă de piele, producţie proprie, pe portbagajul trekkingului său. Bicicleta cred că e trekkingul care şi-a depăşit cel mai mult şi mai bine indicaţiile standard de exploatare, de-a lungul întregii ture .
Ieşim din sat, mergem pe un forestier pietruit şi intrăm, pentru o lungă perioadă de timp, în pădurea PN Cheile Caraşului.




Aparatul de fotografiat, pentru a fi protejat, a primit în loc de geanta clasică, prea voluminoasă pentru rucsac, o… căciulă .


Trecem de o porţiune în coborîre, garnisită cu şleauri de tractor, şi ajungem la bifurcaţia la dreapta - spre sud, care trece pe lîngă peştera Comarnic. a_mic ne transmite că e cazul să fim atenţi, practic intrăm pe potecă marcată, largă, dar aflată în inima pădurii, şi unde e acasă la ea vipera. Credeam că am trecut de peşteră, cînd întîlnim indicatorul şi ne oprim să vedem despre ce e vorba. Bicicletele rămîn în poieniţă lîngă canton, noi o luăm pe scara săpată în piatră.





Accesul este îngrădit acum de o uşă metalică, dar peştera este vizitabilă, după cum aflăm de aici: http://comarnic.exploratorii.ro/prez.php

Reluăm drumul-potecă, devenit pe alocuri din ce în ce mai pietros.




Porţiune la loc deschis, drum bordat de ferigi mari. Am parcurs-o avînd în minte avertismentul a_micului despre vipere.


Drumul parcurs de noi are statut de… drum judeţean (DJ 582C).




De la km 25 al turei, dupa ce coborîse lin de-a lungul pîrîului Comarnic către vărsarea sa în Caraş, drumul începe să alterneze urcări cu coborîri scurte, culminînd cu o căţărare ruptă între km 34-38.
Era cald, rezervele de apă erau pe sfîrşite, pushbike obositor, chiar şi cei 2 gadgetişti vorbăreţi erau rezervaţi în a se exprima vocal despre viitorul traseului nostru. Din fericire, încercarea la care ne-a fost pusă răbdarea era pe final. Doar o bifurcaţie a mai pus la încercare ecranele GPS şi creierele înfierbîntate, după care am coborît, tot pe drum pietros, spre ceea ce trebuia să fie Anina.




Să fie Anina, băbăete?


Din nou, postindustrialul postapocaliptic reîncărcat.


Aveam să aflăm că era „Oraşul Nou”, cartier de blocuri muncitoreşti pentru proiectul termocentralei Anina, în care mai locuiesc azi cîţiva oameni. Detalii puteţi citi aici:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/anina-un-esec-de-miliarde-de-rares-nastase-galerie-foto-10647395

De aici, drumul noastru e la stînga, în coborîre. La dreapta duce spre staţiunea Mărghiţaş. Coborîm, pînă şi drumul de acces spre Oraşul Nou e lugubru şi periculos, cu şanţuri excavate transversal şi astupate neîndemînatic…
În Anina căutăm cu oarece îngrijorare o terasă unde să ne potolim foamea, setea şi să ne refacem proviziile. Găsim. Lîngă linia ferată şi lîngă alte vestigii industriale.




Au ciorbă, au şi bere. N-am chef de bere însă, ci de o Coca Cola. Am cam făcut setea sus în munţii Aninei şi acum recuperez. Ne revenim, ciorba a fost bună chiar dacă e rămasă de la nunta de aseară.
Întoarcerea e pe şosea, şi chiar dacă e trecut de ora 16, nu ne facem probleme.  Ne luăm la revedere de la Anina, cu o mică urcare, aici ne întoarcem mîine, dar la gară.


Suntem convinşi că majoritatea drumului de întoarcere e în coborîre, ceea ce un locuitor din Anina ne confirmă, şi el la fel de convins. Dar drumul ştie de-ale lui, şi tot urcă prin pădure.

După ieşirea din pădure suntem un pic cam obosiţi, ca să nu zic şifonaţi.




Dar căpătăm imediat un tratament preferenţial pe care nu cred că o să-l uităm prea curînd – cea mai frumoasă coborîre pe asfalt VREODATĂ. Coborîrea dintre km 58-66, dinspre Anina spre Caraşova, pe un asfalt impecabil, la apus, într-un decor de vis, ne-a pus tuturor pe feţe un zîmbet… tîmp şi fericit, că altfel nu pot să-l descriu. Coboram şi zîmbeam de unul singur. M-am oprit o singură dată, să pozez Caraşova din deal.


Pe urmă dă-i iar la vale, pînă la intrarea în comună, pe podul de la intrarea în Cheile Caraşului.
Ceilalţi erau acolo, aveau aceleaşi zîmbete .






Ce sa mai zici? Era o încheiere faină a unei zile faine… credeam noi.
Cum Caraşova e într-o căldare între dealuri, ce am coborît am şi urcat ulterior, în linişte. Venea apusul peste noi…






Deşi credeam că am scăpat de urcări, ne-am adus aminte că dimineaţă, înainte de intersecţia de Iabalcea, tot urcasem şi coborîsem ca-n roller-coaster… În plus, deodată a început să picure, şi curînd turna serios. Şi noi luasem hainele de ploaie, şi coboram cu vitejie, cu atenţie şi cu luminile aprinse către Reşiţa .
Practic, a fost singura ploaie din tură. Dar a fost epică, ne-a răcorit şi a avut un efect extraordinar pentru moral, la sfîrşitul unei zile lungi şi pline. Au fost, pe hîrtie, 84 km cu 1583 m ascensiune.

Traseul zilei 2: http://ridewithgps.com/trips/5943246

Ziua 3 – 28 iulie 2015

Azi programul ne obligă la o oră de trezire matinală, pentru că ne mutăm la a doua bază de cazare şi mai avem şi trenuleţul Oraviţa – Anina, care pleacă la 11.15 din gară. Ca atare, a rămas să ne reunim la 11.00 în faţa gării Oraviţa. Lucru care se întîmplă, cu oarecari emoţii din partea trioului Artistul22+MaC+Traveller, care ajunge după o cursă pasionantă în maşina primului la destinaţie, fix la oră fixă.
De bilete se ocupase deja iacobdoc, pe care l-am găsit instalat în vagon. Ne-am instalat bicicletele, cu 1-2 roţi scoase, apoi ne-am aşezat gata de călătorie.


Asta cu ”aşezatul” e un fel de-a spune, că ne-am foit tot timpul între locurile noastre şi coada trenului, pentru poze şi impresii. Intră şi „naşul”, care cumula şi funcţia de ghid şi custode al „muzeului ambulant” care circulă pe calea ferată Oraviţa – Anina o dată pe zi, tur-retur.




Omul nostru ne controlează biletele, care sunt nişte tichete deosebite de ceea ce vezi pe celelalte linii.
Apoi se aşează muncitoreşte pe băncuţa de lemn şi varsă asupra noastră o avalanşă de poveşti, vederi vechi şi pliante.


Are şi un fluier de la 1904 (sper că am reţinut corect anul).


După rondul naşului, suntem liberi să căscăm gura la peisajul unic pe care îl străbate prima linie de cale ferată montană de pe terioriul României de azi. Spaţiul de la capătul ultimului vagon e locul de elecţie pentru toţi pasionaţii.









Avem un fan trenulist venit din Germania special pentru a vizita linia asta. A coborît la Gîrlişte, cred că a luat-o la pas şi s-a întors cu trenul de retur.


This is how real men shoot!


Halta Gîrlişte.




Interior de vagon refăcut. Natură vie cu troacă.


Ne apropiem de Anina, se vede oraşul de la înălţime.


Debarcăm triumfal în gara Anina.










Mare plăcere ne-a făcut plimbarea asta cu trenul, o adevărată întoarcere în timp. Faptul că s-au cheltuit nişte bani pentru renovarea materialului rulant e de bine pentru viitorul liniei, care a trecut nu o dată pe lîngă suspendarea traficului, pînă la urmă CFR Călători reducînd frecvenţa de operare de la 3 la 2 şi apoi la o cursă pe zi tur-retur. Voiam de multă vreme să ajung aici, iar faptul că am ajuns în dublă calitate, de biciclist şi fan trenulist, nu putea decît să fie o mare satisfacţie pentru mine. 

Pînă acum am avut activitate, e timpul să ne relaxăm la aceeaşi terasă ca ieri, doar că azi nu mai au ciorbă, deci ne  mulţumim cu o pizza. La ora 15 terminam cu prînzul, nu ne-am grăbit pentru că ştim că ne aşteaptă o întoarcere de doar 32 km pînă în Oraviţa.
Întîi avem o mică abatere de la drumul direct, ca să vizităm lacul Buhui, la sud-est de Anina. Drumul spre lac e forestier, odată asfaltat. Urcă bine de tot vreo 2 km, apoi coboară tot atît.


Doar că nici nu începusem să coborîm bine prin pădure, că face pană artistul nostru. Ca să vă faceţi o idee despre atmosfera care a domnit peste trupa noastră de-a lungul turei, trebuie să spunem că penele (şi au fost vreo 6) au fost unele dintre cele mai vesele momente ale excursiei, prilej de respiro şi caterincă. ;)
Comitetul de urgenţă se reuneşte şi rezolvă problema.


Artistul venise boem, fără scule de reparat pana. Comitetul de miştocăreală preia controlul la finalizarea reparaţiei penei şi îl pune să dea la pompă, ceea ce nu-l întristează defel .


Amicul îl ia la mişto legat de echiparea deosebită cu care s-a prezentat, motiv pentru care este penalizat 5 minute mai tîrziu, tot cu pană. Altă pauză, alt mişto la greu. Ne întrebăm dacă n-o fi o problemă de karma a drumului sau ceva, dar problema pe drumul pietros cred a fost mai degrabă un rest de cioburi de sticlă.

Drumul prin pădure continuă apoi… eram un pic tulburaţi de cele 2 pene dar coborârea scurtă şi frumoasă pînă la lac ne-a făcut să le dăm uitării. Cel puţin pentru 48 de ore . Lacul e frumos, a fost creat prin zăgăzuirea pîrîului Buhui, afluent al Caraşului.


Pe malul său e o cabană, care acum era ocupată, fusese în totalitate rezervată în prealabil. Am schimbat cîteva vorbe cu cabanierul, care ne-a refăcut provizia de apă şi ne-a dat nişte indicaţii despre traseul de întoarcere. Noi intenţionam să o luăm prin Steierdorf, cartier sudic al Aninei. El ne-a propus să o scurtăm direct de la bifurcaţia de Buhui, în partea opusă.
Ajunşi aici în linişte, fără incidente, ne oprim să evaluăm situaţia. Drumul arată destul de rău şi abrupt, astfel că întrebăm un localnic de la o casă. Dialogul cu amicul devine antologic:
„Bună ziua, vrem să ajungem la Marila, e bun drumul pe aici?”
Replica moşuleanului vine inexorabil:
„Da de unde veniţi?”
„Da ce contează?”
„Da cum să-ţi zic, dacă nu ştiu de unde veniţi?”

Era enervant şi amuzant în acelaşi timp omuleţul, ca un calculator care-ţi cere parola înainte să-ţi permită accesul la date. Din fericire a încercat să intervină şi un tînăr (fiul, ginerele?) care a apucat să spună că drumul ajunge unde vrem, dar e rupt şi abrupt, deci el recomandă să o luăm prin Steierdorf, cum spunea şi traseul nostru încărcat  în GPS.

Steierdorf e întemeiat de imigranţi austrieci veniţi din provincia Steier (Ştiria) în 1773, istoria locului putînd fi citită mai pe larg aici:
http://www.tymestours.ro/RO/X/X-anina-steierdorf-turism/00-anina-steierdorf-turism.htm

Din Anina spre Steierdorf coborîm lejer pe asfalt, apoi căutăm bifurcaţia la dreapta spre Marila şi începem să urcăm pe dale de beton şi piatră cubică. Alesesem trasa asta pe DJ 572B ca să mai scurtăm şi să evităm o urcare lungă pe DN 57B.






După terminarea ultimelor case drumul devine forestier pietruit.


Trecem de o zonă cu aspect lugubru, plină cu deşeuri ale activităţii umane, miniere şi nu numai… Ulterior drumul devine din ce în ce mai greu practicabil, nefiind întreţinut deloc.


În ciuda indicaţiilor GPS, fiind nişte trestii gînditoare, avem dubii despre traseu. Un şofer de basculantă ne confirmă că suntem pe drumul bun şi la intersecţia unde se face dreapta spre Brădet, noi s-o ţinem tot înainte. O ţinem, cu fundurile mai mereu ridicate din şa. Apropo de şa, şaua Brooks a fost foarte confortabilă pe offroad în ăste 3 zile, n-a trebuit să mă gîndesc prea mult la vreo durere de fund.
Începem şi coborîrea pe drumul cel rupt. Pauze au fost dese pînă acum, fiind totuşi cald.


Ajungem la intersecţia cu DN57B, în Marila. Aici începe un nou bonus pentru băieţii buni – o coborîre de mare angajament pînă în Oraviţa, lungă de 6 km, pe asfalt foarte bun. Am gustat-o cu toată plăcerea, bineînţeles! Jos, iar i-am găsit pe coechipierii mei cu zîmbete „din alea” pe buze.

De aici a mai fost o aruncătură de băţ până la gară, unde am recuperat maşinile. Pensiunea Casa cu Platani din Ciclova Montană ne aştepta, noi eram cam cu inimile îndoite după Reşiţa, din fericire pensiunea şi oamenii ei ni s-au părut, în unanimitate, ireproşabili. Pentru 100 de lei pe noapte cazarea erau impecabile, iar pentru 10 lei micul dejun de tip bufet suedez era un ospăţ de-a dreptul.
În curte era amenajată terasa unde am luat cina în cele 3 seri. Asta a fost prima şi am sărbătorit cum se cuvine încă o zi foarte reuşită.




Traseul zilei 3: http://ridewithgps.com/trips/5943261

Frumoasa tura! Mi-ati trezit nostalgii. O parte din drumuri le-am batut si eu, pe jos sau cu bicicleta.Pestera Comarnic se viziteaza doar cu ghid care trebuie anuntat. Traseul de a doua zi cred ca putea fi facut pe fostul drum UDR (Uzinele si Domeniile Resita) care lega Resita de Anina.Ati intrat pe el la Pestara Comarnic.Tot atunci la intrare in Anina ati trecut pe langa lacul Buhui.Va scutea de drumul de a doua zi.Felicitari!

Multumim!

Ziua 4 – 29 iulie 2015

Aseară am stat pe terasă şi ne-am gîndit cum ne organizăm pentru a patra zi, cînd traseul zice că ajungem în Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa. Am hotărît, fără mari dezbateri, să transformăm ziua de bicicleală într-una de odihnă activă. Adică ne-am dus cu maşina Artistului pînă la Podul Bei şi de aici am început drumeţia la picior spre lacul Ochiului Beiului. Din start ne-am asumat că s-ar putea să nu mai avem timp deloc pentru Cheile Nerei, care vor avea poate un week-end numai al lor în viitor.

Să nu sar peste micul dejun la Casa cu Platani - am mai zis că a fost excelent, dar merită să mai zic o dată. 10 lei şi o grămadă de bunătăţi cu care am început zilele la ora 8 dimineaţa în mare formă. Recomandăm cu căldură!
Am plecat, carevasăzică, spre poarta vestică de intrare în Parcul Naţional CNB, Podul Bei.
Am intrat pe drumul pe direcţia nord şi am mers uşor, la pas.




Ajungem la o cascadă despre care nu ştiam nimic şi care, în opinia mea, dată fiind seceta din perioada recentă, era cea mai fermecătoare dintre toate cele văzute în Banat, menţinînd un debit semnificativ.










Am continuat către campingul Beiului.


Aici dugheana unde în mod normal se vindea bere era închisă, deci am continuat neştirbiţi pe forestier, către lacul Ochiul Beiului, de-a lungul pîrîului Bei.

Şi am ajuns la lacul despre care citisem şi pe care îl văzusem în poze ani la rîndul, visînd că o să ajung şi eu odată pe malul lui… Acum eram acolo şi senzaţiile erau aproape ireale. În mod cert n-am mai văzut o asemenea culoare turcoaz şi o asemenea claritate şi transparenţă a apei, în care păstrăvii înotau netulburaţi. Am fost toţi impresionaţi, şi cuvintele-s cam puţine să exprime liniştea şi frumuseţea locului  (mai ales dacă nu-s turişti gălăgioşi prin preajmă).








După un sfert de oră în care am şezut pe malul lacului, ne-am mobilizat şi am urcat o porţiune mai abruptă dar scurtă, reintrînd pe potecă spre cascada Beuşniţa. Probabil porţiunea asta ar fi singura unde, dacă vii cu bicicleta, ar trebui să o iei pe umăr ca să treci. În rest totul e ciclabil. Deşi pe traseele montane, aş zice că simţi şi mai cu amănuntul ce are de oferit natura, ca drumeţ cu piciorul decît ca biciclist. Doar că autonomia de deplasare e clar limitată.
Continuăm deci, spre cascadă, via poiana Beuşniţa.








Cascada şi împrejurimile sunt foarte frumoase, dar debitul era foarte scăzut acum, ceea ce îi mai răpea din farmec.






La întoarcere ne-am oprit din nou la camping, unde am avut ocazia să ne răcorim la o bere, iar subsemnatul a adăugat şi 3 mici din carne de peşte, că neică, cît drum pe jos poţi să faci fără mîncare şi beutură?
Popas în aval de cascada La Văioagă, unde iar mă chinuie talentul de fotograf 


Întoarcerea în Oraviţa ne-a adus în faţa unui monument pe care plănuisem să-l vizităm ieri, dar desfăşurarea prelungită a evenimentelor ne împiedicase. Aşadar, hai la Teatrul Mihai Eminescu din Oraviţa, primul din România.
Cităm de pe welcometoromania.ro: “Primul teatru din România a fost construit în anul 1817 după proiectele arhitectului macedo-român Ion Niuni, de asemenea este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lămpi de acetilenă. Interioarele, o copie fidelă a fostului Burgtheater din Viena, au fost decorate după proiectele arhitectului vienez Ieronimus Platzger. Ornamentele sunt în stil rococo, în culorile roşu şi auriu. Teatrul a fost înaugurat cu ocazia vizitei împăratului Francisc I şi a împărătesei Augusta Carollina, la Oraviţa. Clădirea are o lungime de 36 m şi o lăţime de 15 m. Din foaier, se ajunge şi la balconul sprijinit pe coloane. Cortina mare a fost pictată de Francisc Zech, directorul Şcolii Gimnaziale din Oraviţa. De a lungul timpului aici au susţinut spectacole aici multe trupe de teatru din ţară şi din străinătate. În 1868 aici a avut reprezentaţie şi trupa Pascaly cu care a venit şi sufleurul, poetul Mihai Eminescu. În amintirea acestui eveniment teatrul poarta numele poetului.”

Am avut parte de un ghid mai vorbăreţ decît onorabilii MaC si iacobdoc la un loc, care a vărsat asupra noastră o cascadă de informaţii, cu un debit mai mare decît cascadele Beuşniţa şi Văioaga la un loc.
Pe lîngă cele citate mai sus, să adaug, de la ghidul nostru citire, că de fapt iniţiativa construirii teatrului, într-un oraş care era centru industrial şi cultural de seamă al Banatului la acea vreme, a aparţinut unui vajnic comitet de doamne sus-puse, care doreau a avea un loc de expunere publică a toaletelor, de discuţii mondene şi aşa mai departe.
Azi nu se mai joacă piese de teatru după un orar sistematic în Oraviţa, dar au loc diverse evenimente, festivaluri…

Am admirat sala frumos realizată şi recent renovată, am ascultat poveştile, ne-am plimbat la etaj.
















Eu mai mîncasem 3 mici, dar prietenii mei mai nimic, astfel încît după această vizită extrem de agreabilă ne-am îndreptat către Lidl, unde am făcut oarece aprovizionare. Avînd în vedere că se plătiseră în devălmăşie taxe de intrare în muzeu (10 lei), de fotografiere (5 lei) şi cumpărături la Lidl, a rezultat o discuţie de împărţire şi redistribuire a banilor foarte originală. Unică! În calitatea dumisale de prof de mate, a_micul asista uluit şi se întreba dacă n-ar fi mai sigur să coboare din mersul maşinii care ne ducea acasă la pensiune, decît să mai asiste în continuare. Ce să mai… ne-am rîs şi ne-am scărpinat filozofic în creştetul capului în acelaşi timp .
Seara am încheiat-o în curtea pensiunii, printre păunii decorativi, păhărelele de Jaeger şi de vin (am împărţit o sticlă de vin la 4, spre dezaprobarea aceluiasi a_mic!) şi felurile faine de mîncare preparate de bucătar.

Traseul zilei 4 („hiking”, nu „biking”): http://ridewithgps.com/trips/5943278

Ziua 5 – 30 iulie 2015

Ne simţim foarte bine în tura asta, pînă acum a mers totul ca pe roate (chiar şi cînd n-am mers pe ele). Azi avem drum către o altă cascadă bine-cunoscută în Banatul Montan – Şuşara, aflată la aproape 30 km distanţă de noi, la sud-est de Sasca Montană.
Ne permitem să încălecăm ceva mai tîrziu, pentru că agenda (şi nelipsitele gadgeturi) ne arată o distanţă destul de mică, sub 60 km. RWGPS a măsurat bine distanţele pe hîrtie, ele au cam fost la fel şi în viaţa reală, pe teren. Ascensiunile au fost parcă mai mari decît ne aşteptam, dar aveam aşteptări mari oricum şi eram cît de cît pregătiţi sufleteşte.

Întâi trecem prin câteva sate, pe un asfalt foarte prost în Ciclova Romînă, apoi mediocru şi valonat prin Ilidia, Socolari, Potoc. În Potoc nu facem stînga spre obiectivele deja vizitate ieri, ci dreapta spre Slatina Nera. Aici citisem că s-ar afla un bragagiu şi ne gîndeam să-i facem o vizită.


Cum veneam noi dinspre Potoc, la bifurcaţia stînga spre Slatina Nera întîlnim un cuplu de cicloturişti români cu care schimbăm amabilităţi. Facem apoi stânga şi, ca să condimenteze tura, ce se gândeşte Artistul să facă? O poză din mers. Cum drumul era denivelat, a reuşit o căzătură care l-a costat puţin, din fericire, adică doar vreo câţiva centimetri pătraţi de piele în zona cotului drept.
Dr. G, adica iacobdoc, era la vreun kilometru în faţă. Dar dintr-un Audi Q7 care venea din sens opus au irupt imediat 4 doctori care ne-au oferit apă, sfaturi şi sprijin moral pentru „rănitul” nostru. A mai adăugat şi a_micul cîţiva stropi de rachiu asupra rănii (acela era alcoolul pentru vipere…) şi s-a rezolvat.

Panoramă asupra Slatinei Nera. N-am mai intrat în sat, aşa că  braga rămîne pentru data viitoare, cînd om vizita şi Cheile Nerei.


La Sasca Montană se ajunge de aici pe un drum din dale de beton. Intrarea este semnalizată frumos de un vagonet, martor al istoriei comunei, strîns legată de exploatările miniere de cupru şi argint.


http://sascamontana.ro/?page_id=2

Înaintăm pînă în dreptul unui magazin mixt, unde căldura e îndeamnă să luăm o pauză.




Drumul ne poartă către sud-est, de-a lungul pîrîului Şuşara. La ieşirea din localitate DJ 571 continuă spre sud, către Cărbunari şi Ştinăpari, noi îl lăsăm şi apucăm în stînga, pe poteca turistică. Nu doar cascada şi micile chei săpate de pîrîu sunt obiective turistice, ci (mai ales, aş zice eu din perspectiva biciclistului suit pe MTB) şi poteca „single trail” care te poartă prin pădure, pe o rampă domoală, cu ascensiune de 130 m în 2,5 km. Maxim 500 m necesită aburcarea bicicletei pe umăr sau mersul pe lîngă ea, la început şi în mica porţiune de chei.


În rest, o minune de traseu, de care ne-am bucurat cu toată priceperea de care dispuneam! Şi dacă n-aş fi avut bicicleta încălţată cu slicuri, ar fi fost încă şi mai distractiv.












Porţiunea de chei am depăşit-o destul de uşor, le-am oferit un umăr de sprijin iubitelor noastre troace, în timp ce cu cealaltă mînă ne ţineam de sîrma împletită fixată pe perete.










Şi am ajuns la cascadă. Mai era o familie cu fetiţa lor şi cam atît. Loc de stat, meditat şi admirat. Iar ne-a fost bine, vorba a_micului…

Cascada nu prea avea debit, însă drumul pînă la ea şi înapoi, sălbăticia şi liniştea locurilor, reliefurile stîncoase ce o înconjurau merită văzute, parcurse, simţite pe îndelete.
Înapoi în şa după un sfert de oră. Toate sferturile de pauză în tura asta au fost academice, indiferent că s-au petrecut în mijlocul naturii, la o bere în vreun sat uitat de lume ori la teatru.


Am coborît, am trecut iar prin chei, ne-am întors în Sasca Montană. Meritam o poză de grup în grădina de vară de lîngă magazinul mixt? Păi meritam!
 



Şi mai meritam cîte ceva de-ale gurii, ce aveam prin rucsac sau pe la magazin. Mai ales că ne aştepta secţiunea cu adevărat grea din traseul de azi, pînă acum fusese o plimbare în parc (dar noi nu ştiam asta)…
După cum bine a fost trasă concluzia încă de acum un an în Bucovina, de către onorabilul iacobdoc, e bine să fie o singură persoană responsabilă cu schiţatul traseelor, ca să ştii din capul locului pe cine poţi da vina!

Trasasem întoarcerea departe de şosea, pe ceea ce eram convins că era o scurtătura, un drum care pleacă de la intrarea în Sasca Montană, merge întîi pe malul drept al Nerei, pentru ca apoi s-o taie oblic peste deal, direct în Potoc.
Toate bune şi frumoase la început, drumul şerpuieşte lin pe malul rîului.


Traversăm de-a dreptul o exploatare forestieră şi întrebăm un muncitor aşa, de control. Omul ne priveşte cam năucit şi zice că da, există drum spre Potoc, dar nu prea e drum, că e potecă plină de rugi. Nu ştiam ce fel de rugi + rugi de mure, de măceşe, rugi către înaltul cerului? S-a dovedit că erau de toate! Continuăm neştirbiţi!  
După 3 km însă, avem o bifurcaţie: dreapta continuă pe malul Nerei, spre podul Bei, prin „tunelele turceşti”. Conform a ceea ce zic băieţii aici, nu cred că aveam loc cu bicicletele:
http://bloguldecalatorii.ro/2012/06/lacul-ochiul-beiului-si-cascadele.html

Iar la stînga, unde zice traseul nostru să mergem, poteca urcă abrupt dealul. Pe aici o luăm, gadgeturile afirmau la unison că e drumul corect şi direct spre Potoc.  Şi împingem nene, pe o rampă cu media de 10%, timp de 2 km, pînă pe coama dealului.


Semnalul GPS vine şi pleacă, eu nu mai am baterie la telefon, aşa că rămîn de bază Garminul lui iacobdoc şi aifonul lui MaC. Cînd să ne punem la loc în şa după urcarea asta criminală, văd că am o crenguţă înfiptă în roata faţă. Cu un gest natural o scot şi fîîîssss… am si eu o primă pană în excursia asta. Fusese o ramură de măceş, cu un spin respectabil.

Urmează bineînţeles porţia de umor aferentă penelor din BaBB: Artistul, exasperat de cît împinsese, aude strigătul meu de „Panăăă!”. Vine uşor din spate, pe lîngă ea, şi, brusc înviorat de perspectiva unei pauze binemeritate, exclamă: „Pană!? Aaah, ce bineee!”. Din rărunchi a spus-o, şi cu atîta sinceritate că nu puteai să te superi pe el. . Reparaţia penei nu a putut începe pînă ce nu ne-am potolit din hohotul de rîs!
O poză face cît 1000 de cuvinte + expresia Artistului e ca-n reclama cu cardul, „priceless”.


Fusese primul kilometru de urcare din cei doi. Crezusem că am scăpat, fusese doar o părere, am mai continuat să împingem pînă cînd am ieşit din zona arbuştilor, pe creasta ierboasă a dealului. Transpiraţia curgea pe frunte în ochi, ierburile înalte dimprejur mă duceau cu gîndul la avertismentele de vipere.










Dar gata, urcarea era terminată!




Nu însă şi porţia de pene pe ziua de azi. Fericit, m-am urcat în şa şi am început să pedalez în decorul deosebit de agreabil, pe vîrful dealului. Deodată roata spate a icnit cu un pufăit sonor şi iar am ajuns pieton! Fusese un „snake bite”, din fericire singura muşcătură de şarpe în toată excursia .




Mutra şugubeaţă a Artistului anunţa unul dintre cele mai tari bancuri, spus cu gesturi largi în vîrf de deal, pe timp de pană! Ăla cu Ion şi Măria, ştim noi. Şi iar ne-am rîs la moment de aşa zisă restrişte .
De aici am coborît în Potoc, sat ale cărui case se vedeau deja.


Ne-am refăcut rezervele de apă şi ne-am cinstit cu cîte o îngheţată Polar. Mai erau 13 km de asfalt sub soarele de amiază, i-am parcurs fără prea mari probleme, în afară de zguduielile provocate de asfaltul din Ciclova Română.
O casă contruită în altă casă în Socolari.


La cules de mure pe marginea drumului


Şi în sfîrşit relaxare acasa la Casa cu Platani.


Încă o zi de excepţie încheiată en-fanfare!
Traseul zilei 5: http://ridewithgps.com/trips/5943305

Ziua 6 – 31 iulie 2015
Din nou zi de transfer între pensiuni. Lăsăm Casa cu Platani unde ne-am simţit atît de bine, pentru pensiunea Clisura Dunării - Danubian Border din Berzasca, unde găsisem 3 camere prin booking.com. Mutarea necesită bineînţeles trezire dis-de-dimineaţă, pe la 6 jumătate, cu mic dejun mutat la 7 în loc de 8. Era nevoie pentru că urma şi bicicleala prin defileul Dunării.
Venind dinspre Oraviţa pe DN57, facem cunoştinţă cu Dunărea la Pojejena.


Ajungem la pensiune, care e situată în centrul comunei, pe o stradă laterală, prima la stînga după podul peste pîrîul omonim. E foarte cocheta si merită cei 110 lei pe camera dublă. Nu au mic dejun, dar am avut acces la bucătărie şi ne-am organizat singuri, deja eram obişnuiţi şi ne-a fost bine.
Am lăsat bagajele şi am încălecat. DN57, care ne poartă de-a lungul Dunării, este afectat de o cădere de pietre între Berzasca şi Şviniţa, traficul auto fiind formal interzis.

 
Practic e blocată o bandă şi existau maşini care treceau. Am trecut şi noi. Mergeam relaxaţi, chiar cuprinşi de o anumită lene, poate indusă de ora matinală de trezire, poate de stratul superficial de nori care şi-a făcut un pic de cap şi ne-a stropit vreun sfert de oră. A fost o zi de relâche, ce să mai… Dar cînd alături curge molcom Dunărea, ai deja nişte kilometri în spate şi nişte mii de metri urcaţi, îţi mai permiţi s-o laşi mai moale.

 




La un moment dat Artistul, rămas mai în urmă, ne sună că are pană. Eram în dreptul vîrfului Trescovăţ şi ne-am întors.


Pentru moment a fost nevoie doar de cîteva pompe, dar la Şviniţa am intrat în sat, urcînd o rampă de mare angajament pînă la o cîrciumioară, pentru o bere, şi în curtea ei comitetul de specialişti s-a reunit şi a rezolvat-o.


Am reluat periplul danubian. Numeroasele şi bogatele tufe de mure de la marginea drumului au reprezentat o tentaţie cvasi-permanentă, şi la dus şi la întors. Aici MaC ne oferă instrucţiuni despre cum trebuie savurate corespunzător şi adecvat.


Tufa asta era chiar în dreptul ruinelor cetăţii Tri-Kule. Din păcate accesul este îngrădit de o proprietate particulară.
Mai departe, către golful Dubova, ţinta iniţială a preumblării noastre de azi.






La un moment dat, pe cînd mai aveam vreo 6 km pînă la Dubova, peste relaxarea noastră s-a suprapus foamea, şi cum tocmai treceam prin faşa cabanei Delfinul, am luat ad-hoc decizia să luăm acolo prînzul. Ne-am instalat pe ponton, cu valurile sub noi şi foşnetul lor împrejur. Viaţă, nene!




Mai era clienţi, iar singurul chelner şi băiat de alergătură al cabanei de-abia prididea. Am avut nişte timpi de aşteptare mărişori, mai ales că am vrut ciorbă de peşte şi păstrăv prăjit, ca să fie o experienţă cultural-culinară completă. A fost, dar aşteptarea ne-a indus o stare de somnolenţă care ne-a făcut  să zicem stop traseului, urmînd să facem cale întoarsă. Iacobdocul nostru simţea că mai putea, aşa că s-a îndreptat spre golf, urmînd să ne ajungă din urmă ulterior.

Întoarcerea s-a făcut cu un vînt din faţă destul de insistent. Subterfugii ca să nu ne lăsăm descurajaţi de el am găsit. Cum ar fi murele…


… şi admirarea Dunării la apus, o experienţă unică pe care merită s-o simtă orice biciclist pasionat de pe meleagurile noastre sau de aiurea.






Seara s-a încheiat cu o cină în curtea din spatele pensiunii, unde am rememorat zilele ce trecuseră peste noi, am discutat pe marginea datelor ameţitoare furnizate de gadgeturile lui MaC şi iacobdoc, am anticipat ultima zi de mîine, dedicată satelor ceheşti din Banat.

Traseul zile 6: http://ridewithgps.com/trips/5943408

Ziua 7 – 1 august 2015
De la bun început zic că ziua asta a fost CE TREBUIA să fie. A fost cireaşa de pe tortul unei excusii de neuitat. După o zi 6 de relaxare în decorul pictural al Defileului şi o noapte de odihnă în paturile confortabile ale pensiunii, ne-am trezit gata de o nouă aventură, ale cărei dimensiuni nu aveam cum să le bănuim. Am luat masa în bucătărie, nu înainte de a opera o modificare în traseul de azi, modificare ce avea să conteze în economia dificultăţii turei.


Ne bem cafeaua în aerul proaspăt şi răcoros din curte, apoi suntem gata de pedalat.


Am spus deja că azi trecem în revistă satele ceheşti ale Banatului, o enclavă specială cu o istorie aparte: http://adevarul.ro/locale/timisoara/foto-Tinutul-cehesc-banat-enclava-incapataneaza-supravietuiasca-istoriei-1_51759f81053c7dd83f378d6d/index.html

De data asta o luăm din Berzasca pe malul Dunării spre vest, către Liubcova. Pe malul fluviului e în construcţie un sat turistic lacustru care promite să arate foarte bine odată finalizat.


Facem dreapta in Liubcova şi intrăm pe drum de ţară.


Drumul înaintează spre nord, către prima ţintă a călatoriei, satul Ravensca (în cehă Rovensko, satul celor egali), izolat la 750 m altitudine pe o culme a munţilor Almăjului. Se transformă într-un forestier pietros şi, spre îngrijorarea amicului, continua să nu prezinte pante accentuate.


Cum noi aveam de urcat 700 m pînă în Ravensca de-a lungul a 20 km, iar după 5 km urcasem doar 100 m, era clar ce ne aşteaptă pe ultimii kilometri… După km 10 a început să ne încerce cu 3-4-5%. Apoi lucrurile au luat-o în sus serios, spre km 20 atingînd 13-14% şi obligîndu-ne la push-bike.


Vegetaţia se rărea, pe cer se săreau şi se auzeau ulii. In fine am intrat pe o curbă de nivel cu 2 ace de păr, ne apropiam de sat.










Totuşi Ravensca se lăsa greu. Greu de tot! Au mai fost vreo sută de metri de push fix înainte de intrarea în sat, trecînd brusc de la forestier la asfalt impecabil.




După atâta risipă de energie, evident că ne ardea buza să ne răcorim cu o bere. Numai că… surpriză! Singurul magazin în stare să ofere aşa ceva era închis, avînd orar de funcţionare 8-11 şi 17-20!
Pe terasa lui şedea un grup de cehoaice aflate în vizită, ele ne-au indicat fîntîna publică drept singura sursă de hidratare. Astfel a ratat echipa “Getränke Service” cea mai aşteptată bere a turei.

Dacă de bere nu mai era rost, amicul s-a apucat să măsoare conştiincios traseul ce ne rămânea de făcut.


Planul era să coborîm pe celălalt forestier ce leagă Ravensca de “civilizaţie”, spre nord, către depresiunea Bozovici, satul Bârz. Apoi întoarcere via Şopotu Nou, Gîrnic, Sicheviţa şi iar pe malul Dunării, spre pensiune.
Din Ravensca pleacă vreo câteva drumuri de căruţă către satele învecinate, dar ele mergeau cam pe coama dealului şi nu aveau nici măcar rang de communal. Fiind deja păţiţi, am preferat comunalul DC45, 12 km în coborîre continua spre Bîrz. Ne-am prins întâi cam care ar fi respectivul drum (pleacă prin faţa bisericii, apoi la bifurcaţie pierde asfaltul – se allege drumul la dreapta, în coborîre). Coborîrea a avut 2 opriri - una în care, împreună cu iacobdoc, am încercat să lămurim un turist ceh despre poteca turistică spre Şopotu Nou; a doua, cauzată de o pană a lui MaC, cauzată de drumul foarte pietros, probabil.

Am revenit la asfalt, stînga spre Şopotu Nou, poartă de intrare estică în Cheile Nerei. Asfaltul prost spre mediocru, perfect încadrabil în tabloul general de sălbăticie a zonei.
În Şopot, fiind ora prînzului, am simţit nevoia de o masă care să ne ţină în joc, mai ales că urma o a doua căţărare. Singurul loc disponibil, domnilor, a fost … Poşta! Ei bine da, oficiul poştal din Şopot ţinea loc şi de magazin mixt şi cîrciumă, astfel încât am avut aici parte de cea mai originală masă de prînz, în atîtea şi atîtea ture…






Ne-am ghiftuit cu ce-am prins aici, am ascultat-o pe doamna poştăriţă cum deplînge dezinteresul care înconjoară zona (care ar trebui să atragă turişti şi investitori ca un magnet, dar n-o prea face) şi am plecat.
Am continuat pe DJ 571B, apoi, la limita sudică a localităţii, stînga pe DC 135. Judeţeanul continua prin pădure, către Stăncilova – Cărbunari – Sasca Montană.

Drumul comunal e la început foarte simpatic, un forestier relativ plat prin satele Urcu şi Valea Roşie (fără plăcuţe indicatoare), doar Punctul Roşu care apare din cînd în cînd, însoţind turistul spre Gîrnic.


Ulterior lucrurile se precipită şi drumul, deşi nivelat cu utilaje, urcă abrupt, în jur de 12%. Colac peste pupăză, a fost aşezat un strat de piatră peste el, cam cum vezi pe terasamentul de cale ferată, încît aderenţa, dacă voiai musai să stai în şa, era compromisă uşor.
Am împins vreo 3 kilometri, inclusiv prin satul Cârşie Roşie, unul care îşi rîde de comparaţie clasică de Cuca Măcăii!!! Deja peisajele promiteau mult şi făceau efortul să merite.












În sat viaţa mergea ca de obicei, ne-am oprit s-o surprindem şi noi.






Am ieşit din sat, drumul pietruit se termină brusc şi rămîne o potecă de pămînt „double trail”. Eram la extremitatea estică a munţilor Locvei şi ne pregăteam să-i traversăm de la nord la sud.






Şi am intrat pe bucata asta de „no man's land”, a fost ceva deosebit, cu toate că mai bîjbîiam cu traseul. Soarele nu mai era de 3 suliţi, deci nu ne ardea, vîntul adia, noi ştiam că avem 4-5 km pînă în Gîrnic, dar timpul părea că trece greu sau că a fost suspendat.










Pe la 6 după amiaza am intrat în comuna cehească Gîrnic, după o coborîre pe o uliţă bolovănoasă şi o mică urcare în gît. Am fost întîmpinaţi de case chivernisite, acoperite cu faianţă colorată.




În centru e o cîrciumă unde ne-am aliniat pentru o ultimă poză de grup… nu, de ECHIPĂ.


Brusc, băieţii realizează că aici e rost de bere cehească de la mama ei, deci o halbă de Vserad cu grăbire au comandat!


Apoi, printre maşinile cu număr de Cehia care populau drumul, ne-am dat drumul la vale.
În trecere pe lîngă mînăstirea Gornea.


Către casă, cu apusul în spate…


Traseul zilei 7: http://ridewithgps.com/trips/5943434

Au fost cel putin 1500 m urcaţi, pentru o încheiere apoteotică a excursiei!

Aceasta a fost tura pe care noi am numit-o Banatul Montan, Berile şi Bicicliştii. Un exemplu de cicloturism şi camaraderie cum eu n-am mai trăit şi care va rămâne într-un colţ al memoriei.
Am scris toate cele de mai sus, dar cuvintele sunt prea puţine ca să exprime mulţumirea, satisfacţia, fericirea şi sentimentele care m-au încercat acolo, în sălbăticia Banatului, împreuna cu prietenii mei.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus poveste-aşa!

Ati realizat un traseu deosebit!

In legatura cu satul turistic lacustru am auzit o stire la radio si am gasit un link

Un reportaj deosebit , bine alcatuit si foarte amplu. Imi dau seama cat de frumoasa a fost expeditia, ati imbinat plimbarea cu bicicleta, mersul pe jos (sau pe langa bicicleta) precum si frumoasa calatorie cu trenul pe ruta Oravita - Anina. Avea ceva calatori trenul? In drum ati intalnit fiare salbatice, ursi, mistreti etc??

Felicitari pentru reportaj!

Multumim!
In tren erau inca vreo 10 calatori - ceva navetisti plus trenulistul german care au coborat la Garliste si restul (turisti ca si noi) la Oravita.
Singurele fiare de care ne era teama erau viperele. Am intalnit insa doar 2 serpi de apa inofensivi.
A fost o calatorie pe care am planificat-o atent, am asteptat-o cu nerabdare si am parcurs-o cu mare placere!