Hârtibaciul, Târnava, Berile și Bicicliștii

Introducere (ziua 0)

Un an de zile am planificat o (nouă)  tură pe tărâmul bisericilor fortificate săsești din Transilvania, pe traseele marcate cărora atâta reclamă li se făcuse prin presă. Vuiau rețelele sociale de aceste minunate poteci pe care tot cicloturistul roman merită să le vadă. Eram într-un fel îngrijorat, oare n-o să fie potecile astea pline, de să se izbească biciclist de biciclist, fix când o să fim și noi prin preajmă? Atâta că, în realitate, nu suntem atît de mulți care practică nobila artă a turismului pe 2 roți în România, astfel încât ne-am bucurat în liniște de niște trasee de-a lungul cărora natura și istoria se împletesc armonios, încercând să-și fure una alteia laurii și exclamațiile de apreciere și surpriză.

Unii dintre BBBiști le mai văzuseră, dar bătând alte feluri de drumuri. Alții, precum subsemnatul, deloc. Așadar, ne-am  pus pe copt planuri, sunat după căzări și, nu în ultimul rand, desenat și redesenat trasee. Știind ca suntem la concurență cu festivalul medieval din Sighișoara, am sunat și rezervat cu 5 luni înainte. Traseele de pe potecile de către vorbeam au trebuit puricate bine, dezbătute cu băjeții, verificate cu impresiile altor vajnici turiști. Impresiile nu erau multe, dar erau bunicele. Noi însă, niște ași în mânecă aveam. Mai exact unul, colegul și prietenul nostru pacus, ale cărui sfaturi au fost mai mult decât binevenite. Nu ne-am bucurat doar de sfaturile telefonice, dar și de prezența lui Sergiu alături de noi pe 2 roți, după cum se va vedea mai târziu.  În echipa BBB standard s-a mai adăugat încă un membru, BodoC, binecunoscut deja trupei. Probleme de integrare n-au fost, întrucât omul era deja din același film cu noi ăștilalți.

Așadar, Z0. 23 iulie 2016, orele 14. Am ajuns în Criț cam toți deodată. Bucureștenii în Zamfira lui MaC, respectiv franțuzoaica amicului. Cu Gheorghiță am făcut joncțiune fix la intersecția drumului european cu bifurcația spre Criț. Ne-am reunit la o Silva neagra în curtea pensiunii Elena, sub acoperișul căreia aveam să dormim primele 3 nopți.




Învârtindu-ne prin curte, am decis să ne repezim la Cloașterf peste deal, așa, ca introducere în atmosferă. Vorba vine să ne repezim, că noi nici gând să mergem repede! Traseul e MTB, preluat după TBT, tura scurtă. Întâi am urmat strada principală spre vest, după care am cotit brusc spre nord, pe un drum de căruță care ne-a aburcat pe culmea dealului.






A fost prima dintr-o serie de cățărări cărora aveam să le pierdem șirul. Mirosea a iasomie și izmă… Urcarea zdravănă pe pietriș, după săgețile fosforescente, e urmată de coborâre pe iarbă, care ne aduce la capătul străzii principale din Cloașterf. De aici se vede frumos satul de la înălțime. Cîte panorame splendide asupra satelor, văilor și dealurilor am văzut de-a lungul turei? Zeci? Sute? Cine a stat să le numere? Le-am trăit intens, pe ele ca și pe urcările ce le precedau sau coborîrile ce le urmau, toate generatoare de adrenaline, endorfine și serotonine, de zgîrieturi sau vînătăi căpătate de pe urma celor vreo 10 (?) trînte ușoare ale turei noastre.


Am vizitat biserica fortificată, asta după ce am sunat și a sosit găzdoiul cu cheia. Conform wikipedia, "ansamblul fortificat al Bisericii evanghelice-luterane se numără printre cele mai omogene din Transilvania, fiind opera coerentă a unei singure perioade de constructie (1521-1524), sub conducerea maestrului Ștefan Ungar din Sighișoara. Biserica are aspectul unui masiv reduit, deasupra navei și corului cu bolți în rețea înalțându-se un etaj fortificat, prevăzut cu ferestre de tragere și guri de aruncare. Incintă patrulateră, cu turnuri de colț în plan pătrat, cu acoperiș în pupitru".










Să mai spunem că nu ne-am făcut un program anume de vizitare a fortificațiilor întîlnite în drumul nostru. Nu ne-am grăbit deloc, noi suntem doar niște turiști pe două roți, dornici să pedaleze în decoruri deosebite și să mai ciocnească o bere la umbră din cînd în cînd. Astfel că am lăsat nu doar studiul atent al hărții de dinainte, ci și inspirația din timpul preumblărilor să decidă asupra haltelor istorice și culturale (și culinare, să nu uităm!).

După vizită am luat-o înapoi pe șosea. Prânzul s-a petrecut la hanul Tranzit în Mihai Viteazu, pe european.  Gulaș și bere Harghita… mmm, un început promițător.


La intoarcere am deviat un pic, trecând Pârâul Scroafei prin vad. 




După care imediat Gheorghiță a rupt piulița de la tija de șa! A avut cu ce s-o înlocuiască, de la port-bonheurul de serviciu, MaC. Credeam problema rezolvată, dar nu era așa. Șaua se încăpățîna să nu stea fixă.


Ce facem? Deja randonneurul nostru își făcea plan să meargă pînă la Brașov ca să ia o tija nouă, ceea ce l-ar fi scos din planurile pentru Ziua 1. Așa că am pus mîna pe telefon și am sunat la Sergiu, care l-a indicat pe Cornel Stanciu din Bunești, pensiunea Bike Check Inn, drept salvatorul de serviciu. Cornel are multe bicle de inchiriat, și a găsit o tijă de șa de 27.2 mm. Drumul pînă la el dus și apoi întors, s-a făcut cu 35 la oră, dar nerăbdarea atît de neardelenească a lui Gheorghiță era de înțeles. Bicicleta amicului a ascultat cuminte de noul și vremelnicul ei învârtitor de pedale. Odată întorși, am plonjat în mijlocul celei mai tari cine, în curtea gazdelor de la pensiunea Elena (adică acolo unde Gogu indică pe hartă că ar fi pensiunea). Noi ne-am simțit ca acasă. Cu felurite bunătăți ne-au răsfățat gazdele în toate cele 3 seri, bucate care pică la fix după o zi de pedalat pe coclauri.
Am mai apucat să-l aud pe Leo cum îi zice galanton lui Gheo că “am o sticla de bere de la tine, pe care o păstram pentru mine, dar ti-o dau ție”.

Aici se încheie prima seară. Noapte bună!

Traseul: https://ridewithgps.com/trips/10097210

24 iulie, ziua 1

Teoretic ziua cea mai lungă, pe hartă ne așteptau 98 km. Evident, în pofida prezenței tradiționalei bufnițe nocturne care e MaC, am decis la unison să ne trezim devreme, la ora 7. Bufnița noastră nu numai că nu a obiectat, dar a fost printre primii care au făcut ochi. Planul era ca a doua zi sa facem tura ușoară și scurtă, ca să fim în formă ulterior, la plecarea spre Sighișoara. Au și zilele astea de tranziție între baze merchezul lor... Dar pînă atunci mai avem, și chiar în clipa de față luăm un mic dejun cu bunătăți la pensiune, din care amintesc, fie și numai în treacăt, zacusca, pasta de măceșe și gemurile de casă.  Să tot pedalezi după astea!

După care ne-am urcat în șei (Gheorghiță în șaua veche dar cu tijă nouă!) și am tăiat-o 4 km pe DN către Mihai Viteazu. De aici prima stradă la dreapta pe marcaj CA în urcare. Primii 2 km 8% dar abordabil în șa. Remarcăm deja o schimbare de roluri. Artistul nostru are 0 km pe biclă dar mulți în picioare, fie la schi, fie urcați pe munte. Cățărările nu mai sunt o problema pentru dumnealui. Astfel că rolul de erou chinuit ca în filmele cu Van Damme / Stallone / Arnold îl preia Bodocu. Avea să îl ducă la capăt cu brio.




Ne lăsăm apoi duși de un dulce interludiu plat-coborîre, ca să-și tragă băjeții sufletul, după care drumul se transformă în potecă înierbată care urcă abrupt către nord, spre un 15%. Împingem voinicește la deal, pe culmea căruia se află o cruce albă. Norocul nostru a fost reprezentat de marcajul frecvent, altfel sculele GPS încă mai au oarece ezitări pe trasee din astea off-road sălbatic.








De aici, coborâre continuă întîi prin iarbă, apoi se intră pe un drumeag de pământ, până în Archita. Traversările astea de dealuri, cînd tot ce rămâne din drum e o urmă firavă de iarbă călcată de bicicliștii dinaintea ta, când miroase a mentă și iasomie, cînd arde soarele dar vântul îi ostoiește arșița, când cauciucurile fâșâie prin iarbă iar respirația mea și a prietenilor mei se îmbină cu ciripitul păsărilor și zumzetul lanțurilor, toate astea au definit tura prin Transilvania săsească, poate mai mult decât trecerea prin așezările omenești, pe la poalele cetăților fortificate acum peste 500 de ani.





E momentul pentru un Radler în centru, lângă cetatea impresionantă. Era animație la crâșma unde am poposit, lume colorată, dar inofensivă. Profit de ocazie să spun că ne-am simțit în siguranță oriunde am fost, indiferent de componența etnică a populației locale. Faptul că am fost un grup de călători care s-au purtat civilizat peste tot pe unde au trecut cred că a contat. Iar localnicii, de la ăia mici care țipă după bobo, la ăia mari care te salută cordial, sunt deja obișnuiți cu turiștii pe 2 roți.
Nu am vizitat fortificația pe interior, pur și simplu am sorbit din bere în spațiul verde din fața ei, am înconjurat-o la pas și am admirat casele cu arhitectură specifică locului de pe uliță.









Archita a fost probabil fondată în jurul anilor 1200, dar menționată în documente abia în 1356 sub denumirea de Ercud. Biserica evanghelică fortificată, azi cea mai mare din județul Mureș, a fost și ea construită în secolul al XIII-lea. Aceasta este o incintă dublă, cu șase turnuri, cu rol de apărare, rămase din cele nouă turnuri care au fost ridicate inițial. În cadrul lucrărilor de consolidare și fortificare fosta bazilică romană cu trei nave a fost transformată în biserică gotică de tip hală. Interesantă este și clopotnița bisericii, care a fost edificată înaintea fortificării, probabil în secolul al XIV-lea.
*sursa: http://www.agerpres.ro/cultura/2015/05/24/reportaj-dincolo-de-istorie-satul-archita-cu-cea-mai-mare-biserica-fortificata-din-mures-salvat-din-izolare-11-24-56

Am continuat la dreapta pe DJ 133 spre Dârjiu, traversând întâi magistrala CF 300. Drumul e macadam cam pietros, ne-a zguduit nițel. După trecerea în județul Harghita, adică intrarea oficială, pentru câțiva vremelnici dar frumoși kilometri în secuime, apare o bifurcație - stânga către Mujna, înainte către Dîrjiu. De aici apare și asfaltul, în stare excelentă.



Una dintre cele mai fascinante chestii pentru mine în timpul călătoriilor  o reprezintă indicatoarele astea antice, bătute de ploi, înclinate de vânt, mîncate de rugină (după caz), eventual scrise de o mînă fie stângace, fie talentată, cu ce vopsea s-a găsit la îndemână. Indicatoarele astea te transportă undeva în trecut, mai ales dacă sunt înfipte la marginea unui drum de pământ prăfuit, pierdut în timp și spațiu.

-va urma-

24 iulie, ziua 1 - continuare

În Dârjiu am vizitat biserica, singurul edificiu secuiesc de acest fel care e monument UNESCO. Citez din wikipedia: Biserica unitariană fortificată din Dârjiu este un monument istoric și de arhitectură din sec. XIII-XIV, una din cele șase biserici fortificate din Transilvania incluse în anul 1999 pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial (alături de Biertan, Câlnic, Prejmer, Saschiz, VAlea Viilor și Viscri). Biserica reprezinta una dintre cele mai importante biserici fortificate secuiești, ea fiind prezentă în toate referințele unor astfel de monumente din Transilvania datorită picturilor murale (în mare parte distruse) din înteriorul bisercii dar și arhitecturii fortificațiilor ce o înconjoară.

Ceas solar de la 1622 de pe turnul de sud-est al fortificației, la strada principală (Kossuth).



Biserica are la bază o veche bazilică romanică ale cărei elemente datează din secolul al XIII-lea. Ridicarea edificiului actual a început în secolul al XIV-lea și a fost terminată în secolul al XV-lea, fortificațiile fiind înălțate în secolul al XVI-lea, având în componența lor cinci bastioane, turnuri-clopotniță și ziduri de apărare din piatră. Biserica a dobândit forma actuală în secolul al XV-lea, cu ocazia unei extinderi în stil gotic. Deosebit de valoroase sunt frescele care reprezintă legenda sfântului Ladislau în care apare și imaginea unui războinic migrator cuman. Legenda se referă la bătălia de la Chiraleș din 1064. Aceste picturi murale au fost acoperite cu ocazia Reformei și au fost redescoperite în secolul al XIX-lea. Fortificația a fost terminată în anul 1530, ea având înglobată în structură spații de depozitare folosite de locuitorii satului, cum ar fi camere de provizii, de cereale și renumita slănină care are rezervat un turn din fortificație. Sãtenii îsi tin si acum cerealele în hambarele aflate în cetate (pe care noi le-am putut observa), iar slãnina si suncile se pãstreazã în bastioanele cetãtii. Cerealele se pot lua acasã în fiecare dimineatã, iar slãnina doar o singurã datã pe sãptâmãna.

Țesătură de pe care aflăm că "Unul este Dumnezeu".

Fresca de la 1419 înfățișându-l pe Sf Ladislau (dar și pe războinicul cuman, cel cu tichie), pe peretele nordic al bisericii. Se observă consolele ce sprijină arcadele noului acoperiș, reconstruit după arderea celui  inițial de către austrieci la 1602, conduși de generalul Basta, aceste console invadând spațiul ocupat de fresce. Fresce care, la rîndul lor, fuseseră văruite după 1517, odată cu Reforma Bisericii Creștine.

Scena cu războinicul cuman văzută mai de aproape, cu o înscripţie din anul 1640 deasupra, care ne informează că lucrările ar fi fost finanţate şi de Principatul Transilvaniei sub voievodatul lui Rákóczi György.
*sursa, website aparținând comunei, pe care cu plăcere l-am studiat - http://szekelyderzs.com/languages/romana/biserica.html

Miniatură a bisericii


Spre strada principală, printr-o ferestruica de sud-est a turnului sud-vestic (cel cu ceasul solar).



Înainte de vizită, amicul a reușit să se înfigă cu roata față într-un grilaj de canalizare, ceea ce s-a soldat cu o trântă, fără urmări nefericite. După vizită ne-am ostoit setea la un magazin mixt secuiesc, cu Csikisör.

Deși nu vindea vin , ci beri, și nu cred că ne aflam în vreo faimoasă zonă viticolă, magazinul avea gardul ornat cu struguri și frunze de viță.


După bere și refacerea proviziei de apă, urmează al doilea deal sănătos, parcurs tot în șa, pe o potecă double trail spre sud, care se desprinde din strada principală în capătul vestic al satului, pe unde intrasem. Poteca urmează să se transforme apoi în drum înierbat pe creasta dealului, spre Beia. Superbă traversare, hrană pentru trup și suflet! Ce frumos se vedea Dârjiul de sus de pe deal, și ce frumos șerpuia drumul-ce-va-deveni-potecă...

24 iulie, ziua 1 - continuare

În fine, după o traversare ca-n basme, departe de chinurile de pe dealul Potocului de la Sasca Montana, de acum un an (cunoscătorii își aduc aminte!), am coborât în DJ  137A, care ne-a condus spre sud, către jumătatea turei. Prin Paloș am trecut ca un marfar grăbit printr-o haltă părăsită. 


În Cața ne-am oprit să admirăm biserica dar și piațeta cu case vechi, ea în ansamblu fiind clasată ca monument istoric (Ansamblul rural "Piața Centrală", Construcțiile de pe cele patru laturi ale pieței, sec. XIII-XIX).



La răscrucea din centrul satului se găsește biserica fortificată evanghelică a comunității săsești din localitate. Conform wikipedia, biserica poartă hramul Sfântului Nicolae, ea fiind construită ca bazilică în stil romanic în secolul al XIII-lea. Ansamblul fortificat are prevăzute două incinte poligonale fortificate la o distanță de două secole. Cea interioară a fost datată însecolul al XV-lea și cealaltă în secolul al XVII-lea. La sfârșitul secolului al XV-lea, biserica a fost reconstruită cu structuri fortificate de apărare. Turnul vestic s-a prăbușit în anul 1894, el nefiind reconstruit. Altarul a fost datat în 1894, mobila în secolul al XIX-lea, orga în 1803 și amvonul în 1864.

Dar biserica din Cața este și locul unde între fortificația exterioară și cea interioară (spațiu numit zwinger, loc de ambuscadă pentru dușmanul ce reușea să treacă de primul rînd de fortificații) a fost construită o budă pentru școlari. Că alt amplasament n-a găsit onor Primărie. Se afla în apropierea școlii, care e clădirea renovată din stînga - http://www.cetati.medievistica.ro/pagini/Monumente%20asediate/texte/WC%20Cata/WC.htm


Aveam de gînd să ne abatem peste încă un deal, la Mercheașa, unde se află cel mai bătrân gorun al țării, de vreo 900 de ani, însă era deja amiază, de mîncare și băutură nu prea mai aveam, încît prânzul în Rupea a devenit o țintă mult mai atractivă.

Înainte de Rupea. Homorodul ne-a primit în parcul său central, unde am golit rezervele de prin genți, inclusiv o sticlă de cidru de-o cărase amicul până aici, tocmai de la Dârjiu!

În cursul secolului al XII-lea, în vremea regelui Géza al II-lea, s-au așezat aici coloniști originari din Flandra (hospites flandrenses). Ei s-au stabilit pe o colină din apropierea satului Homorod de astăzi, iar localitatea se numea pe atunci Petersdorf, după Sf. Petru, care era patronul bisericii. Biserica evanghelică fortificată din Homorod a fost construită în secolul XIII pe baza unei vechi bazilici romanice datată din secolul al XII-lea. Ansamblul bisericii evanghelice fortificate format din biserică, incinta fortificată, cu drum de apărare, două turnuri, două bastioane și turn de poartă este monument istoric. Ea, după cum afirmă wikipedia, nu a fost niciodată cucerită.

Interiorul, conform celor povestite de Bogdan Balaban (ale cărui povești de pe blog au avut un rol important în planificarea turei), seamănă cu cel al bisericii din Cloașterf. Aici însă vorbim de mai mult decât o simplă biserică fortificată. e de-a dreptul o cetate de proporții monumentale - http://bogdanbalaban.ro/?action=articole_full&id=57

În Rupea am ajuns repede, am căutat cu râvnă o terasă și am și găsit-o. E vorba despre Casa del Gusto, de pe strada Sergent Boieru Nicolae - cum vii dinspre Homorod, la dreapta în dreptul bisericii evanghelice și apoi prima la dreapta. Noi am făcut a doua la dreapta pe str. Cetății și am mai bănănăit nițel.
O ciorbă și o bere ne-au readus pe linia de plutire,apoi am reluat drumul în șa. Cât despre cetatea Rupea, nu ne-am manifestat dorința de a o vizita pe dinăuntru, ne-am mulțumit cu câteva cadre de jos.



Am părăsit Rupea pe DJ 105A spre Dacia. Biserica satului e mică, discretă și zveltă, cu un turn clopotniță în stil baroc . Satul e atestat documentar la 1309 sub numele Stein (Piatră). În secolul al XIII-lea a fost edificată o bazilică romanică cu 3 nave fără turn. În 1500, această biserică este fortificată, navele laterale sunt demolate și arcadele dintre nava principală și colaterale sunt zidite. În cor se păstrează strane gotice datate 1526, cu detalii caracteristice atelierului lui Johannes Reichmut din Sighișoara. Altarul ridicat în 1815 este opera sculptorului Michael Wolf din Sighișoara și a fost pictat în 1835 de Josef Lob din Viena. În secolul al XV-lea, biserica este înconjurată de o incintă pe plan aproximativ pătrat, iar zidul de incintă are o înălțime de 6-8 m și este realizat din piatră de râu. În 3 din colțurile dreptunghiului se păstrează turnuri așezate parțial în fața zidului de incintă, iar în nord un bastion.




Era o pustietate de netulburat în sat, pe care biserica o patrona tristă, așa că am schimbat din nou direcția și ne-am îndreptat către nord, spre Viscri. Trebuie să spun că drumul spre Viscri a fost macadam din ăla cu denivelări frecvente, cam enervant sub arșița după-amiezii. Ne-am refăcut printr-o pauză la o mică prăvălie, cu înghețată și coca-cola.




Am părăsit Viscri în urcare, pe un asfalt rupt, care pe noi, suiți pe MTB, nu ne deranja, însă le scotea peri albi celor câțiva șoferi care se întrebau ce sat de fițe e ăsta, legat de lume prin niște căi de comunicație de pe timpul sașilor.  După urcare, am ajuns pe o culme și până la Bunești am tot coborât. După podul peste pârâu, chiar înainte de biserică. am intrat pe un single trail fenomenal către casă. Observați biserica din Bunești, bucureștenilor cu siguranță că li se pare cunoscută. având în vedere că seamănă destul de mult cu Bărăția.



Poteca single-trail a fost parcursă ață, era și ușor în coborâre. Senzația nu prea se compara cu nimic din ce am simțit calare pe MTB. Distracție pură! Nici o poză, doar distracție! Știam că o s-o parcurgem a doua zi dimineață mai pe îndelete, ce-i drept.

O încheiere perfectă a unei zile foarte reușite!

Traseul: https://ridewithgps.com/trips/10118305

25 iulie - ziua 2. Astăzi cică aveam zi scurtă. Așa că ne-am trezit cînd ne-am trezit, cît să fim la micul dejun la 8 jumate, acasă la gazdele noastre în curte. Avem în program o clasică a potecilor din zonă, Criț - Bunești - Viscri - Meșendorf - Bunești - Criț. Pista Criț - Meșendorf a fost inaugurată în mai 2011, un adevărat proiect de pionierat a cărui vîrsta se vede în teren. Dar despre ea mai încolo. Acum suntem ocupați cu zacusca de casă, cu mezelurile și slănina din pod, de untul cu gem de cireșe amare, de ceaiul din fructe uscate.

După micul festin (că să-l numim doar dejun ar fi o subapreciere) ne înfigem în single trail spre Bunești, de data asta parcurs în (foarte ușoară) urcare, cu pauze strategice de fotografie. Poteca e fascinantă, cred că am mai zis și o să mai zic. Dacă ieri seară am parcurs-o fără oprire, că vorba aia, aveam flow, ne mîngîia soarele la apus și nu ne-am fi dat jos din șa pentru nimic în lume, acum am luat-o pe îndelete.





Din Bunești am început să urcăm spre Viscri pe cvasi-asfaltatul DJ 104L. Întâi Viscri, sat aparținător de comuna Bunești, din care tocmai ieșea un convoi de jeepuri, învăluind ulița într-un nor de praf. Trebuie spus că ulița asta, din cauza pietrișului cu granulație mare cu care era acoperită, era destul de greu practicabilă pentru troacele noastre. 


Biserica fortificată, una dintre puținele biserici-sală romanice ale secolului XIII (are o soră mai mare la Homorod, în rest toate celelalte fie exprimă tranziția romanic-gotic, fie sunt construite de la bun început în stil gotic), e amplasată pe un deal în nord vestul așezării.

Poate că e momentul să spunem câteva cuvinte în legătură cu stilurile arhitecturale care definesc aceste construcții monumentale, pe care am venit să le admirăm aici între Hârtibaciu și Târnave. Am să citez câteva caracteristici de bază, privite comparativ.

"Perioada de gestație a primului stil istoric de artă european, pe care astăzi îl numim romanic, a durat aproximativ patru secole, elementele prefigurate aparând încă in sec VII si până către mijlocul sec. IX,  când se constituie caracteristicile ordonate a unui 'stil'. Denumirea de 'stil romanic' era data la inceput modului de constructie care pornea de la monumentele romane (modo romano), adica acelor cladiri care nu erau din lemn, precum vechile constructii barbare, ci din piatră si cu acoperisuri boltite. Astăzi înțelegem prin stil romanic totalitatea artei vest-europene din sec. XI si până în prima jumatate a sec. XII. Arhitectura romanică și-a gasit manifestarea cea mai pregantă in edificiile religioase. Cea mai reprezentativă construcție, care a și fost mulți ani cea mai mare biserică din lume (pâna a fi ridicată Catedrala Sf. Petru din Roma), este biserica mânăstirii Cluny din Franța.

Bisericile romanice mai vechi erau acoperite cu o şarpantă din lemn, înlocuită mai tarziu cu o bolta de piatră sau cărămidă de formă cilindrică, denumita boltă în leagan sau boltă în cruce, rezultată din întretaierea  a doua bolţi cilindrice cu raze egale. Aceasta din urma nu putea fi construită decât pe un spaţiu pătrat sau "aproximativ" pătrat. Pentru a uşura construcţia unei bolti in cruce şi pentru a mări rezistenţa, în romanicul tîrziu, constructorii intretăiau muchiile diagonale cu nervuri numite ogive (care vor deveni caracteristice stilului gotic) care se sprijină pe pilaştri, coloane angajate sau stâlpi, dar şi pe niste umeri de piatră prinşi in perete denumite console. Arcurile care leaga un rând de coloane sau de stâlpi poarta denumirea de arcade, cele romanice fiind întotdeauna semicirculare, în perioada de trecere spre stilul gotic apărând arcurile frante cu vârf ascutit.

Ferestrele romanice erau încoronate de un arc semicircular, care putea fi simplu sau geminat  (împerecheat). Un element esențial este portalul având statui în basorelief, iar în centrul frontonului era plasată o fereastra sub forma de cruce sau rotundă denumită oculus, element constructiv preluat de arta gotică sub denumirea de rozasă (din fr. rosace).

De remarcat influenţa mediului ambiant asupra arhitecturii romanice, determinându-i anumite particularităti regionale. În regiunile nordice (Anglia), unde cerul este mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mai mare pentru a permite să intre cât mai multa lumina zilei; în regiunile sudice însă ferestrele sunt mult mai mici pentru a împiedica patrunderea masiva a luminii. De asemenea, în aceste regiuni acoperişurile sunt mult mai joase si mai plate, in timp ce in regiunile nordice cu ploi si zapezi abundente acoperisurile sunt mult mai inalte si mai ascutite. Bisericile erau de obicei unicelulare, cu o singura navă de forme si proportii clare si simple (biserica-hală).

Dacă stilul a fost cel mai probabil adus la maturitate de școlile franceze din Provența și Normandia, pe noi ne interesează în mod direct școala germană. În Germania, arta romanica este tot atat de timpurie ca si in Franta, însă va avea o viață mai lungă decât in alte părți ale Europei - până in sec XIII.

Spre deosebire de arta romanică, creată și dezvoltată în mediul monastic, arta gotică este preeminent urbană, este prima formă de manifestare a unei culturi general-europene, orășenești și moderne. Are loc o teoretizare a tehnicii creatiei artistice, artistul ocupă un loc si un rang bine definit in societate iar tehnica progresiva proprie goticului îl elibera de problema dogmei caracteristice artei bizantine si romanice. Arhitectura gotică a fost urmarea logica a nevoii, simțită pretutindeni, de a se ajunge la mai multă lumină și la mai mult spațiu.

O tendință în analiza comparativa a celor două stiluri este afirmația că, de obicei, o biserică romanică este scundă, greoaie, masivă, săracă în elemente decorative, iar o biserică în stil gotic are o structura complicată cu aparență ușoară și aeriană, cu un interior bine luminat, cu o evidentă tentă spre verticalitate. Comparația - deși in linii generale concordă cu cele afirmate - nu poate fi absolutizată de vreme ce bisericile romanice pot avea o structura mai complicată, bine luminate și cu ornamentație bogată, iar pe de alta parte există și biserici gotice cu un plan simplu si ornamentație sărăcăcioasă. Totuși, este evident, catedralele gotice, prin volum și înălțime, întrec cu mult si cele mai mari catedrale romanice.

În general arta gotica se poate defini ca 'arta ogivei', fiindca arcul in ogiva este baza acestui stil arhitectonic. Marea inovatie a fost asezarea boltii pe o incrucisare de ogive pe armatura de nervuri diagonale de sub bolta care porneau de la nasterea arcelor frante. Bolta deci sta pe un schelet de nervuri care preiau o mare parte din sarcina boltii si o convertesc in apasari care se propaga prin planurile verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai exercita pe segmente ci se localizeaza spre punctele de rezistenta. Arcul frânt reduce apasarile verticale permitand reducerea grosimii zidului; greutatea boltii se descarca pe contrafortii zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe arc-butanti degajati de ansamblul constructiei sustinand peretii navelor laterale si inaltati deasupra acestora. Arcul-butant echilibreaza apasarea laterala a boltii de piatra, opunandu-i o apasare inversa tocmai in punctele unde presiunea boltii este mai puternica. Acest lucru permite ca zidurile sa fie inaltate cat mai sus, sa le dea o mai mare stabilitate si sa deschida ferestre mari in nava centrala. Datorita acestor inovaţii tehnice, catedralele gotice capătă o anumită măreţie, nu doar dimenisiune impresionantă.

Germania s-a lasat destul de greu "cucerită" de gotic, abia în 1230 (la un secol de la apariţia stilului) se menţioneaza primele constructii de acest tip. Însă tot Germania va fi cea care va contribui in mod decisiv la răspandirea stilului gotic in Europa Centrala si de Sud-Est." Coloniștii denumiți în mod generic sași au adus cu ei aceste cunoștințe de construcție și influențe stilistice, inițial făcând uz de elemente romanice, ulterior (și vizibil la majoritatea bisericilor fortificate) de elemente gotice, fie exprimate de la bun început, fie supra-adăugate cu ocazia numeroaselor intervenții de renovare sau fortificare.

*sursa: http://www.scritub.com/arta-cultura/ARTA-EVULUI-MEDIU-STILUL-ROMAN55331.php

Iată mai jos un exemplu de profil sagital al unei bazilici gotice, via wikipedia.


Dar să revenim la oile noastre, adică la caprele noastre pe 2 roţi. Depășind ulița, le-am parcat în curte și am urcat per pedes către biserica din Viscri.


E foarte frumoasă, de proporții reduse și bine conservată, criteriu care înțeleg că a fost esențial pentru desemnarea siturilor UNESCO. Altminteri, sunt și altele cel puțin la fel de frumoase. Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, "Alba ecclesia" apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci. Aici, ca și în alte comune, vechimea bisericii confirmă că așezarea coloniștilor germani a luat ființă la sfârșitul secolului XII când a fost colonizată și partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei.









Privind pe o ferestruică în exterior, am făcut un pas înapoi și am dat cu casca într-o onorabilă bucată de slănină.

25 iulie - ziua 2, continuare

Nu am simțit nevoia de vreun suvenir. Cei 8 lei pentru vizitare fără îndoială că merită. Cine dorește poate să-și ia o pereche de șosete de lână de pe străduța care conduce turistul la cetate. Am coborât de la înălțimea acesteia pentru a căuta un magazin care să ne permită reaprovizionarea cu apă și bere, că era cald rău și urma să urcăm pe culmea dealului. Am găsit cu greu unul deschis. Greutatea asta, dar și faptul că intrarea pe poteca turistică marcată cu BR a fost deosebit de abruptă, ne-au diluat un pic avântul. Colac peste pupăză după urcarea grea, ne-am mai și rătăcit (eu, amicul, Leo și MaC, pentru că Gheorghiță și Bodocu au reușit să nu piardă poteca). Trebuie multă atenție aici, sunt câteva potecuțe care te derutează, crengi căzute în drum, marcajul pierdut de pe copaci.  Ne-am regăsit cu cei doi exploratori de succes mai sus și am intrat pe poteca pietruită de pe culmea dealului, care e excelentă. În 13 km (de la ieșire din Viscri pînă la intersecția cu drumul de Meșendorf unde am coborât spre nord-est) se urca 280 m și se coboară 150, valonat și variat. Se intră și se iese din pădure de vreo 3 ori, peisajul e fantastic și mereu în schimbare, te ține în priză continuu, însă în același timp e bine să mai arunci cîte o privire pe GPS. Apropo de el, al meu a decis să își dea obștescul sfârșit în dimineața asta. Se pare că a murit senzorul în sine, componenta hardware. Așa că am rămas cu indicațiile de la Garminul lui Gheorghiță, orux maps de pe mobilul lui Bodo și aifonu lu MaC (în caz de urgențe). 














Înainte de a începe coborârea, single trailul a ocolit un deal prin soare pe curba de nivel, era o senzație deosebită, care imediat a fost dublată de o coborâre pe serpentine frumos desenate prin pădure. După care am ieșit într-un forestier lat și umbros spre Meșendorf, augmentat cu oarece bălți. Au fost câteva căzături pe coborâre. L-am înfipt pe Gheo în ceva noroi. MaC a căzut singur, nu l-am ajutat eu. Nimic serios. E campionul căzăturilor, în orice caz. SPD-urile lui nu vor sa se desprindă de pantofi în caz de urgență, adicătelea nu a deprins el mișcarea încă. La un moment dat, o spărtură în pădure ne-a permis să vedem frumos Meșendorful de sus de pe deal. Era din nou un moment din ăla sublim în care biciclistul își vede ținta de la distanță, vede că eforturile nu-s în van și mai c-ar atinge-o cu mâna, se simte injectat cu optimism și încredere, indiferent de cîte urcări în gât sau cine știe ce alte greutăți l-au canonit până atunci. Bine, nouă nu ne statuseră în cale mari obstacole, din contra, mai multe fuseseră frumusețile care răsplătesc retina și inima.





După coborârea pe forestierul pietruit, ne-am oprit la magazinul mixt pentru chipsuri, înghețată și bere în Meșendorf. Pe urmă iar lait-motivul explorării acestor poteci: capetele sunt greu accesibile, iar capătul dinspre Meșendorf ne-a supus unui mic chin până să nimerim pista făcută acum 5 ani spre Criț.

Traversând Meșendorful, sat atestat documentar în 1289, către biserica fortificată și iluzoria potecă.

Biserica era închisă, dar nu am sunat după omul cu cheia, ne-am mulțumit s-o admirăm de la poartă. Conform celor citate de Bogdan Balaban, aceasta a fost construita in sec XIV, mai întâi în stil romanic, iar ulterior în stilul goticului timpuriu. Biserica a fost fortificată la 1495 cu un nivel pentru apărare deasupra incintei si a corului. Altarul dateaza din 1653, iar orga din 1765, adusă de Johannes Hahn din Sibiu, înlocuită cu cea actuală în 1914. Fortăreața are o incintă cu o poartă-turn dublată in partea sudică (de unde e făcută și fotografia noastră) de un al doilea zid de apărare (adică prezintă un zwinger, ceea ce in arhitectura fortificata inseamna acel spatiu îngust între exteriorul zidului principal și un al doilea zid mai scund, paralel cu primul, cu rol de obstacol, capcană in fata invadatorilor care trec de primul zid).

După care ne-am angajat în căutarea potecii. MaC o știa din 2012, dar de atunci cursese multă apă pe Pârâul Scroafei... Ceea ce am trasat pe hartă este poteca așa cum o redă Ride with GPS în modul OSM Cycle. În realitate însă, odată cu supărarea unui localnic căruia poteca îi trecea prin pășune, intrarea a trebuit strămutată. Și iată-ne bănănăind prin iarbă înaltă de 1 metru, prin spatele gospodăriilor, Gheorghiță cu ochii în Garmin, MaC în aifon, Bodocu în 1+.

Odată intrați în pădure am nimerit poteca și am înaintat rezonabil. Se vede că a rămas în urmă cu întreținerea și că niște vandali și-au mai făcut de cap, dar e ciclabilă, chiar dacă stratul de pietriș a fost spaălat de ape și acoperit de frunze.



Marcajul nu prea mai e vizibil, ca atare la un moment dat, ieșim din pădure și ne trezim iar printre ierburi înate și ciulini, în bătaia soarelui. Gadjetele indicau chestiuni contradictorii. Am înaintat mai mult în virtutea bunului simț geografic, pînă cînd am văzut Crițul de sus de pe deal. Bine, eu credeam că e Buneștiul, eram nițel dezorientat și un pic cătrănit că GPS-ul se hotărăse sa-mi tragă clapa, ultima lui clapă, chiar azi cînd era cea mai mare nevoie de el...





Ne-am dat drumul la vale cum o fi și am intrat pe la un sătean prin curte, ceva mai la vest decât ar fi trebuit. Asta numai după ce amicul a făcut turul gospodăriei, strigînd după proprietar. Omul ședea la poartă, nici prin gând nu i-ar fi trecut că în fundul curții dumisale au nemerit niște bicicliști dornici de aventură pe coclauri.



Zi demențială, ce să mai vorbim încolo și-ncoace... Încheiată cu deja obișnuita cină de excepție la pensiune, unde ne așteptau gazdele cu ciorbă și friptură de ied. Și cu niște turiști straini, o franțuzoaică (nu a amicului, alta), un american și un australian cu care am flecărit diverse par-anglais.

Traseul: https://ridewithgps.com/trips/10250271

Ziua 3, 26 iulie. Dimineața, deși ușor amețiți după ziua...hm... scurtă de ieri, ne-am trezit devreme. Am avut o noapte plină de aventuri, pentru că oboseala i-a făcut pe MaC și Bodo să dea drumul la un concert de sforăituri pe 2 voci, care m-a expediat pe canapeaua din hol. Aici am dormit vreo 3, hai 4 ore. Totuși, după foarte rapidă împachetare a bagajului minimal pe care îl cărasem după mine, m-am prezentat la micul dejun într-o stare cel puțin mulțumitoare. Achitasem plata cu o seară înainte, 125 de lei pe zi de căciulă. O sumă de-a dreptul modică, dacă luăm în considerare bunătațile cu care am fost răsfățați. Pe scurt, recomandăm tuturor pensiunea Elena din Criț.

În drumul spre Sighișoara am trecut nu doar pe lîngă simpaticul han Tranzit, dar și prin Saschiz, cu a sa biserică fortificată monument UNESCO. Pe locul unde altă dată se afla o bazilică romanică, s-a ridicat în 1493 o mare biserică fortificată în onoarea regelui Ștefan I al Ungariei. Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este de tip sală, întărită cu 22 de contraforturi. Sala este foarte lată și lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările. Turnul de apărare are un aspect masiv și are prevăzute niveluri cu guri de tragere. El a fost construit la o distanță de circa 10 metri de sacristie. Ultimele caturi sunt ridicate din cărămidă, celelalte fiind din piatră. Transformarea sa în clopotniță s-a realizat o dată cu construirea turnului cu ceas din Sighișoara, în anul 1677. După puțin timp de la transformare a avut loc un incendiu care l-a distrus aproape în întregime. Trecând prin încă un incendiu, aspectul pe care-l are astăzi se datorează refacerii sale din anul 1832.


La Sighișoara am găsit repede pensiunea La Castel, unde urma să ședem 3 nopți. Se află pe strada Cloșca, destul de aproape de Cetate, într-un fost conac cu vârsta de 120 de ani. Am dat bună ziua, ne-am dus bagajele în camere și am încălecat în șei. Prima zi aici a însemnat o nouă porție consistenta de off-road. De altfel, cititorii care cunosc aventurile precedente ale trupei BBB probabil că au remarcat tendința de a renunța progresiv la șosele în favoarea drumurilor lăturalnice. Iar configurația drumurilor din zonă ne-a ajutat din plin, nu doar potecile proiectate pentru biciclete, dar si diverse comunale sau chiar județene fiind complet rupte de civilizația asfaltului. Dar să nu anticipăm...

Întâi am ratat ieșirea spre Breite și ne-am întors. Am urcat pieptiș dealul până pe cărarea marcată cu BR. Rampa e țeapănă, ne-a urcat pulsul în mod consistent și insistent.



E drum în toată regula sus, forestier lejer, cvasi-plat. Rezervația naturală Stejarii multiseculari Breite conține peste 600 de stejari, fiind cea mai mare colecție de arbori multiseculari din estul Europei. Pe websitul rezervației suntem informați că la marginea pădurii se află probabil cel mai bătrân stejar din rezervație, cu circumferința de peste 7.1 m și o vârstă estimată de peste 700 de ani. Cam asta ar trebui să fie zona, în apropierea stejarului prăbușit în 2009 din cauza vârstei și a invaziei carpenului. Pentru a se impiedica acest fenomen, au fost defrișate peste 15 ha de lăstăriș de carpen și s-a introdus pășunatul controlat (cu oi și capre): http://www.rezervatia-breite.ro/en/node/77

Cel mai probabil decanul de vârstă se află în plan depărtat stânga, nefiind semnalizat nu l-am dibuit la fața locului, noroc cu fotografia.






2 ciobănești s-au lipit de noi și nu ne-au părăsit decât la Stejareni.

Am părăsit rezervația pe poteca amenajată, cu același marcaj BR, spre sud, pe cumpăna apelor dintre Hârtibaciu și Tîrnava Mare. După cum am zis, nu e potecă ci drum forestier pietruit.








Din forestier se desprinde o potecă în coborâre spre Stejărenii. Coborârea spre sat e marcată cu BA și e fenomenală, însă necesită atenție din cauza stratului de frunze arămii depuse pe pământ.

La un moment dat ajunge pe o curbă de nivel și, ieșind din pădure oferă o panoramă uluitoare spre nord asupra unei vâlcele alungite, în care țăranii din Stejăreni au cultivat oareceva. Nu contează ce. Am rămas muți, nu ne reveneam. Doar amicul a apucat să articuleze că acolo eram în rai. În rest... liniște și cei 2 ciobănești credincioși. Fotografiile cu vâlceaua asta nu pot să redea sentimentul de pace și armonie care se scoborâse asupra noastră. Trebuie să ajungi acolo ca să-l simți.





Cu greu ne-am revenit și am continuat coborârea de nota 10, cu cîteva serpentine largi, pe potecă în forma unei jumătăți de cilindru, ca la carte. Am ieșit la capătul unei ulițe din Stejăreni.






Dupa o cola, am urcat și coborât iute dealul către Criș, pe macadam. Stejărenii și amintirile lor de neuitat, de pe vârful dealului.

În Criș aveam ca principal obiectiv castelul Bethlen, zis cel mai frumos castel renascentist din Transilvania. E în renovare și la intrare se cer 10 lei, pentru care am și primit bon. Am intrat doar eu, m-am plimbat și am făcut poze. De la wikipedia aflăm că acest castel a fost construit între sec XIV-XVIII, ca reședință nobiliară fortificată, de mică amploare. Are o incintă fortificată de plan pătrat, cu bastioane circulare la colțuri și turn de intrare pătrat, structură tipică arhitecturii militare medievale târzii, anterioară castelului de pe latura de sud. Reședința are două nivele, un impozant turn circular (Turnul Arcașilor) și o logie cu deschideri arcuite semicirculare, sprijinite pe coloane cilindrice scunde. După construirea castelului, sistemul de fortificații a fost completat cu o semi-incintă cu bastioane pană.














Familia Bethlen a fost una dintre cele mai puternice si influente la vremea aceea in Transilvania, urme ale epocii lor de glorie regasindu-se prin intreaga zona (Castelul Bethlen de la Arcalia - Bistrita Nasaud, Castelul  Bethlen Haller din Cetatea de Balta - Alba, Castelul de la Boiu - Mures, Castelele din Bahnea - Mures, Castelul Bethlen-Brukenthal din Sanmiclaus - Alba, resedintele Bethlen de la Beclean pe Somes - Bistrita, Palatul Bethlen de la Sibiu, Palatul Bethlen-Nemes de la Cluj, castelul si cripta lui Lajos Bethlen din Chirales - Bistrita si castelul Sukosd-Bethlen-Teleki de la Racu-Brasov).


*sursa: https://jurnaldehoinar.com/2014/05/26/transilvania-saseasca-un-castel-renascentist-in-cris-si-un-conac-boieresc-in-malancrav/

După acest intermezzo renascentist am continuat neștirbiți spre sud pe “DJ 143” către Iacobeni. Acest drum județean e o legendă. El se desprinde din DN14 la Daneș, ca drum asfaltat de foarte bună calitate. La ieșirea din Criș pierde asfaltul și devine drum de macadam.


Începe încet-încet să și urce către frontul de dealuri ce desparte valea Târnavei Mari de valea Hârtibaciului. Se transformă întâi într-un drum de căruță double-trail, apoi în potecă înierbată de-a dreptul! Mă rog, chiar și noțiunea de potecă e discutabilă, potecă e ce a făcut făcut fundația ADEPT, asta e o dâră prin iarbă, mulțumită trecerii unor bicicliști din când în când. Asta nu înseamnă că nu ne-a plăcut. Ne plăcea la maxim, chiar dacă era deja cam înclinată și opunea rezistență la înaintare. Dar nu poți să nu iei în discuție, filozofic, sistemul de clasificare a drumurilor județene de pe meleagurile noastre.






Aici credeam că după colț e cumpăna apelor și începem coborârea. Dar nu, întâi alte cumpene!


MaC mai face încă o dată contact cu pământul României (tocmai depășisem zona cu iarbă, nici măcar n-a căzut și el pe moale ). Pe urmă iarba, ca într-o conspirație, reapare, însă firavele urme de biciclete dispar, și ne lasă paf, vorba lu Pet Shop Boys, Left to my own devices! Adică gadjetele, vezi bine! Discuții despre traseul corect ne-au transformat tura din turism pe MTB într-una de orientare.


Bineînțeles că maeștrii gadjetelor s-au pus de acord și am continuat până în punctul unde poteca de creastă (BR, părăsită înainte de Stejăreni) se întersectează în unghi drept cu județeanul. Harta ADEPT însă are o eroare: nici nu arată coborârea spre Iacobeni, ci doar spre Stejărișu.


Logica geografică a triumfat și ne-am continuat drumul spre sud, ajungând unde trebuia, după o coborâre pe un forestier cu câteva șleauri. Am intrat în Iacobeni peste resturi de țiglă și cărămidă. Imediat, pană amic! Până s-o rezolvăm, niște gumă turbo pentru copiii care ne dădeau târcoale, gumă cu care venisem pregătit în borseta de șa.



Iacobeni nu părea cel mai fericit colț de lume, ca atare am fotografiat doar de la distanță biserica fortificată despre care citisem că a fost renovată cu ceva termopane și neoane chicioase albastre (!!!): 
http://bogdanbalaban.ro/?action=articole_full&id=130

Pe urmă am apucat-o spre casă pe DJ 106, stânga la prima intersecție. Deja vedeam spre est nori întunecați. Am mărit nițel ritmul și am intrat în Netuș. Biserica fortificată și vechea școală sunt în centru, lângă drum. Localitatea este atestată documentar la 1309. Stim ca Netus a fost comuna libera in Scaunul Sighisoarei si ca in 1448 apare amintita biserica cu hramul Sf. Nicolae. Ridicata in secolul XIV ca o biserica sala cu turn pe latura de vest si cor poligonal, va suferi in veacul urmator modificari substantiale.


Ploaia era inevitabilă și se îndrepta spre noi.

În depărtare spre sud, sătucul Noiștat, cu a sa turlă de biserică.

Am intrat în singurul magazin mixt deschis pentru a ne adăposti de ploaie, mâncat cipsuri și baut o bere. Plus trigoane vanilie, că foamea era mare. În magazin îți făcea veacul un vajnic reprezentant al minorității locale, care se mândrea cu câți copii și nepoți are el și cum nu stă el linistit pe ajutorul social. amicul a căutat să-i mai reducă prea-plinul de sine.

Ploaia s-a mai domolit după vreo oră, așa că ne-am luat inima-n dinți și ne-am suit din nou în șei. Râulețul care ne-a servit drept inspirație și chemare pentru tura de față, Hârtibaciul, curgea molcom prin centru la Brădeni. Era liniște și răcoare.

Una bucată cățărare (era să zic ultima, dar a mai fost una înainte de a intra în Sighișoara) ne-a permis să vedem Apoldul de la înălțime.




Așezarea de la Apold exista înainte de a veni coloniștii sași. Ea și-a făcut prima apariție documentară într-un înscris din 1309, an în care Nikolaus de Apoldia a fost consemnat printre cei care-l dădeau în judecată pe episcopul de Alba Iulia.

Nu se poate stabili cu exactitate ordinea fazelor de construcție a bisericii fortificate, dar s-a presupus că o parte dintre structuri datează din secolul al XIII-lea. Totuși, ansamblul din jurul bisericii fortificate din Apold a fost închegat în decursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea. Fortificația are o incintă dublă și neregulată. Zidurile interioare măsoară azi doar un metru, diferența până la înălțimea originală de patru metri pierzându-se în decursul timpului. Începând cu anul 2001, un tânăr din Germania, pe numele său, Sebastian Bethge, s-a stabilit în interiorul ansamblului fortificat și încearcă să revitalizeze comunitatea locală și biserica. Sebastian este membru al Fundației Korona din Berlin, fundație care a finanțat și inițiat lucrările de restaurare și întreținere a bisericii:
http://www.reporterreisen.com/zehn-tage-siebenbuergen/reportagen/der-letzte-macht-das-licht-an


 *sursă text și foto - wikipedia, Daniel Tellman (pentru că ploaia ne-a cam gonit spre casă).

Prin Șaeș am trecut repejor. Parcurgând șoseaua spre Sighișoara, vedeam apa șiroind de pe versanți, semn al diluviului ce se abătuse asupra orșului (cetatea fusese inundată). 


Asta, cât și multe altele legate de bicicleala de fiecare zi, ni le-a povestit @pacus. Cu Sergiu aveam să ne întâlnim în fiecare seară, de fiecare dată în altă parte în oraș. În stilul nostru caracteristic, nu ne-am făcut timp să ne plimbăm prin așezarea care ne-a găzduit, însă fiecare dintre noi vizitase cetatea per-pedes în alte ocazii. Am terminat cina la ora 0 și ne-am întors la pensiunea Castel să băgăm cornu-n pernă. Și am și dormit, dat fiind că aici eram câte 2 în cameră, eu trăgând bățul norocos, cu un partener silențios în persoana amicului ;).

Traseu: https://ridewithgps.com/trips/10250479

27 iulie, ziua 4, e de relaxare. După o zi 3 cu de toate, un pic de oboseală își făcuse apariția. Bodo voia să tragă un pic pe dreapta azi. Cum îmi manifestasem intenția de a simplifica traseul, adică să mergem doar pe asfalt până la Mălâncrav și retur, Gheorghiță a purces la a-l convinge că merită să se odihnească activ, nu să stea, mai ales că frescele pe care trebuia să le vedem sunt rara avis (și nu doar în România). În cele din urmă a avut succes.

M-am trezit devreme, suficient cât să surprind ceața învăluind cetatea medievală la răsărit.

Am luat micul dejun în pivnița amenajată a pensiunii. Ceva standard, fără mențiuni speciale, dar curat și civilizat.

Tura n-am început-o direct. Dacă tot era relaxare de doar 50 km și asfalt, am mers întâi ... la Deichmann, unde mi-am înlocuit galoșii găuriți. Pentru că nu am catadicsit să le fac o verificare înainte de plecare, încă din ziua 2 am simțit că e ceva în neregulă. Noroc că aveam o pereche de branțuri mai strașnice din decathlon, altfel ajungeam să pedalez desculț pe valea Hârtibaciului, nene, nu alta! Scena a fost imortalizată în toată splendoarea ei. Aplauze și felicitări pe bordură, o sută de lei cheltuiți cu succes!




Dacă nu știați unde se duc adidașii când le vine vremea să se ducă, aflați din imaginea de mai jos.


Din Sighișoara am ieșit spre vest, pe DN 14. Asta presupune trecerea unui deal care ne-a devenit binecunoscut, deal care ne obliga să urcăm vreo 60 de metri pe verticală, de-a lungul a 1.3 km (pe ambii versanți). În Daneș nu am oprit, am făcut direct stânga spre Laslea. Comuna are prima atestare documentară în 16 septembrie 1309, sub denumirea latină <i>Sanctus Ladislaus,</i> care este reflectată și în numele ce-l poartă în prezent. Cele mai vechi date despre populația săsească din localitate datează din 1488, când au fost recenzate 77 de gospodării, o școală cu un învățător, o moară cu un morar și 16 case părăsite. Populația se poate estima la circa 330 de persoane. De remarcat că localitatea avea deja în 1488 o școală sătească. Avea, evident, și o biserică evanghelică, și o mai are și acum, doar că e în părăsire și uitare. Ne-am oprit preț de câteva clipe în curtea ei. Turnul bisericii, construită în 1456, păstrează și acum urmele de mortar, până unde a ajuns acoperișul bisericii vechi. Turnul clopotniță are o galerie de apărare din lemn. În jurul anului 1840 vechea biserică s-a dărâmat. Construcția noii biserici a fost începută în 1842 sub conducerea maestrului sighișorean Samuel Teusch. Lângă biserică s-a clădit un nou turn clopotniță, dar înainte de terminare s-a dărâmat și nu a mai fost reconstruit. 


Laslea are evident și un birt, exact în intersecția următoare, unde se face la stânga spre Mălâncrav. Cum sorbeam noi din bere la o mesuță din curte, am fost abordați de un tip ce voia să ne vândă un 29er "adus din Germania". Am refuzat cu eleganță și ne-am văzut de drum. Care drum ne ducea într-un fals plat în urcare spre sud, printre dealuri verzi, printre plantații de hamei și chiar pe lîngă ceea ce ar fi trebuit să devină un teren de antrenament pentru lotul olimpic de atletism (!?!).





Mergeam alene, până când Leo constată că și-a pierdut piulița laterală de la o pedală. Avea pedale NukeProof noi, luate înaintea turei, ale căror pini (mă rog, niște șuruburi) începuseră să cadă încă din primele zile de offroad! Ciudată calitate... Iar de bicla lui Leo, la fel de puțin verificată precum vechii mei adidași, ce să mai zicem... Că scârțâia săraca din diverse încheieturi! Piulița n-am găsit-o, în ciuda eforturilor (Bodocu și acuma o mai caută chiar la el în spatele blocului!)

Mălâncrav ne-a întâmpinat cu un aer de sat chivernisit, care ne-a lăsat o impresie plăcută. Conform celor scrise pe situl Mihai Eminescu Trust, satul  atestat documentar din anul 1305 are încă o populaţie de saşi mai mare decât orice alt sat din Transilvania. În 1340 comuna şi terenul înconjurător au devenit proprietatea familiei princiare Apafi, doi dintre membrii acestei familii conducând Transilvania în sec. XVII. În anul 1775 Mălâncrav, împreună cu alte proprietăţi ale familiei Apafi, trece în proprietatea familiei nobiliare Bethlen printr-un decret regal. Ultimul proprietar al acestui sat a fost contesa Susanne Haller.



Nu am urcat la biserica fortificată pe scările la poalele cărora ne-am oprit, ci am preferat să căutăm întâi conacul Apafi.



Până la el, am găsit biserica romano-catolică, datând de la 1865.

L-am găsit numai după ce renunțasem a-l mai căuta. Căutarea ne-a dus până în capatul sudic al satului. De acolo am revenit în centru și am urcat o uliță bolovănoasă, până pe vîrf de deal unde se află atît conacul , cât și biserica. Conacul a fost construit de familia Apafi timp de 400 de ani, până în secolul XVIII. La sfârșitul secolului, după moartea familiei Apafi a trecut în proprietatea familiei Bethlen. Din 1920 este proprietate a Bisericii Evanghelice, iar în regimul comunist a devenit cămin cultural, după care a fost abandonat. După 1989 a fost restituit Bisericii Evanghelice, care l-a vândut Fundației Mihai Eminescu Trust, cel care l-a refăcut și l-a inclus în circuitul turistic. Lucrările s-au încheiat în 2007, s-au deschis o bibliotecă și spațiu pentru conferințe si expoziții. La ora vizitei noastre era închis.

De aici, cu bicicletele de mână, ne-am îndreptat spre biserică.

Se presupune că biserica a fost construită cu trei nave și turn clopotniță la începutul secolului XIV de Gregor, fiul lui Nikolaus Apafi, în al cărui teestament a fost amintită pentru prima dată. Nava centrală deschide patru arcade către colaterale, cheia de boltă poartă blazonul familiei Apafi înconjurat de inscripția Gentile scutum appae (Scutul familiei Apafi). În secolul XVII sub sacristie a fost construită o criptă pentru mormântul prințului Mihai Apafi II. Monumentul (opera a sculptorului Elias Nicolai) în prezent se află la Muzeul de Artă din Budapesta. În biserică se poate vedea cel mai bine păstrat ansamblu de pictură gotică din secolul XIV. În cele 53 de scene apar imagini din Vechiul si Noul Testament. Aceste fresce sunt considerate cele mai frumoase din Transilvania, înscriindu-se în stilul internaţional al goticului de la curţile regale. Turnul-clopotniță are cinci niveluri. Fortificarea bisericii s-a realizat în secolul XVI, din care s-a mai păstrat un zid simplu și primele niveluri ale turnului de poartă.

*surse: http://www.mihaieminescutrust.ro/malancrav

http://www.welcometoromania.ro/DN14/DN14_Malancrav_biserica_fortificata_r.htm

Doamna Hilde Kraft, curator al bisericii, ne-a acompaniat cu grație la cei 76 de ani ai dânsei. Ne-a confirmat că sunt 130 sași în Mălâncrav, din 1300 de locuitori, ceea ce se vede cu ochiul liber. Ne-a mai spus că există o tradiție a livezilor cu meri și a produselor tradițional (sucuri, plăcinte), de altfel numele în maghiară, Almakerek, înseamnă măr rotund.







Iluminați, am apucat calea de întoarcere. Niște chipsuri și bere, la Terasa Bunicilor în sat, au rămas gustarea perfectă până când urma să prânzim pe bune. Dar BBBiștii sunt deja pregătiți și antrenați, doar am mai mâncat și altă dată în condiții de restriște, cum ar fi la oficiul poștal.


Apoi ață pe șosea, pe fals plat în coborâre, până la hanul Dracula din Daneș, unde toată lumea e de acord că au cea mai bună ciorbă țărănească de purcel!


Ne-a stropit ușor o ploicică la intrare în oraș. Relaxare, nene! Care a continuat seara în curtea pensiunii și la terasă, cu Sergiu.

Probabil experiența ne va învăța să păstrăm pe viitor ziua 4, aflată la mijlocul turei, drept mijloc de relaxare și odihnă activă. Altfel desenatorul de trasee va primi un bilet CFR nerambursabil spre casă, numai dus! Adică de fapt întors! Cu dedicație de la băjeții storși de energie.

Traseul: https://ridewithgps.com/trips/10250625

28 iulie, Ziua 5. Ultima zi la Sighișoara a însemnat a doua zi ca lungime. Am plecat peste același deal de lângă groapa de gunoi, pe DN14. Mai nou, pentru rerutarea magistralei feroviare 300, dealul e străbătut de un tunel nou-nouț. Urcarea a fost deja fără istoric, nici n-am mai băgat-o în seamă.


Am continuat fără oprire până la intersecția unde am făcut stânga spre Valchid. Drumul e asfaltat și aproape pustiu, același verde cu arome care pun stavilă piciorului pe pedală, s-o apese mai încet, să poți savura în tihnă peisajul. Ca să meargă si mai bine, am dat drumul la un concert de orgă și orchestră al lui Haendel, în surdină, pe mobilul aflat în buzunarul tricoului de ciclism.


În Valchid ne întâmpină un turn clopotniță al bisericii fortificate, aproape de dărâmare, dacă judecăm după crăpătura verticală pronunțată. Chestia e că dărâmarea ar putea face una cu pământul și cârciuma adiacentă, de unde am făcut aprovizionarea cu apă și am schimbat două vorbe cu rezidenții.

O alăturare tipică localităților săsești - biserica și școala. Biserica evanghelica este construită în stil gotic matur și nu are turn (e biserică-sală). Anul 1507, incizat în tencuiala peretelui de sud al corului , sub streașină, indică probabil momentul ridicării bolții corului.


Mai departe, drumul continuă spre sud, către Copșa Mare, unde știam că vizitatorii sunt răsplătiți cu o panoramă deosebită dacă urcă în turn.

Biserica, pe versantul dealului care mărginește satul la est și îl desparte de valea în care se află Roandola și Nou Săsesc. 


Ne-am cățărat pe drumeag și ne-am salutat cu gazda, omul cu cheia având practic biserica în propria bătătură.


Copșa Mare a fost o așezare însemnată pe vremea când sașii erau seniorii acestor pământuri. Comună liberă a vechiului Fundus Regius, Copșa Mare stăpânea cele mai întinse și renumite plantații viticole din Țara Vinului. Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1283. Firesc, faptul că această comunitate a cunoscut o ascensiune economică destul de rapidă i-a determinat pe locuitori să-și dorească o biserică la fel de frumoasă precum cea din învecinatul Biertan. Prima construcție religioasă a fost o bazilică gotică cu 3 nave și turn-clopotniță vestic, ridicată la începutul secolului al XIV-lea. Iată acest turn, prin al cărui portal am intrat și noi.


În secolul al XIV-lea, cu ocazia fortificării ansamblului, colateralele au fost demolate și arcadele zidite. Zidurile deasupra navei principale au fost supraînălțate și prevăzute cu guri de tragere. Turnul clopotniță capătă un drum de strajă și acoperiș piramidal. Corul a fost prevăzut cu o absidă și supraînălțat cu un nivel fortificat, astfel acoperișul corului îl depășește pe cel al navei cu 11 m. Nivelul ieșit în consolă, ce se sprijină pe arce așezate pe contraforturi, asigură apărarea dinspre dealul deasupra ansamblului.






În biserica din Copșa Mare se găsește astăzi un altar clasicist, datat 1854, cu 6 coloane corintice și un coronament baroc. Atât baldachinul amvonului, cât și cristelnița sunt realizate în stilul baroc. Orga este datată 1800.


Pasul următor a fost escaladarea scărilor, înspre turn.

Satul, admirat de la înălțime.






La poalele dealului s-a constatat că Leo, pe lângă diverse chestii care nu funcționau cum trebuie la bicicletă, mai avea și o pană. S-a reunit comitetul de rezolvare a penei, de revizie a frânelor, de strângere a pinilor-șuruburi. Una nouă n-au putut să-i dea, că i-ar fi dat. Ce să mai, o bicicletă care era cât pe-aci să le scoată păr alb ÎN cap, dacă l-ar mai fi avut! Părul, nu capul. Noroc că  băjeții nu prea mai au, deci au scăpat de-o grijă. ;)


Între timp au sosit 2 biciclisți străini, un el și o ea pe biciclete Trek de cross, dar în ciuda reclamei ce-am făcut-o noi bisericii și panoramei din turn, n-au urcat și au făcut cale întoarsă. În final problemele tehnice au fost remediate și am purces la a ne cățăra pe deal scurt dar hotărât către Biertan. Drumul e asfaltat și se desprinde din șosea chiar la intrare în Copșa Mare.

-ziua 5, continuare-

La Biertan ne-am stabilit un mic cartier general pe iarba din parcul central, alături de cei 2 turiști de mai devreme și ne-am învârtit la liber în jurul bisericii, pe drumul de strajă, de pe care satul se vede atât de frumos, toropit sub canicula amiezii. Nu am vizitat biserica în interior, până la următoarea sesiune ghidată mai era o oră. Accesul în interiorul fortificației se face printr-o scară acoperită, lungă de 100 m, care pornește din piața centrală a satului, de lângă turnul paznicului.


















Biertanul face parte dintre primele așezări de sași din Ardeal, fiind cuprins în cele „Două Scaune” (Mediaș și Șeica) în Diploma Andreeană (Andreaneum) din 1224. Localitatea este apoi din nou menționată in 1283, într-un document alături de Mediaș și Moșna, toate trei localitățile aflate într-o competiție acerbă pentru obținerea centrului administrativ al celor „Două Scaune”. Astfel, fiecare din cele trei localități încerca să-și mărească renumele printr-o construcție sacră mai impunătoare și mai bogat ornamentată. Din această concurență au rezultat construcțiile monumentale, cea de la Biertan câștigând cel puțin în plan religios ceea ce avea să piardă administrativ în favoarea Mediașului.

În 1397 Biertanul este atestat ca cetate. Ca orice așezare săsească, avea organizare urbanistică, remarcându-se stilul francon al șirurilor de case dispuse în jurul unei piețe centrale, deasupra căreia se înalță impunătoarea biserică-cetate. Impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renașterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă cu turnuri și bastioane medievale. Prima incintă a cetății este atribuită secolului al XII-lea, când probabil a fost ridicată și prima biserică (<i>Sf. Maria</i>).  Biserica este de tip hală, ocupă partea centrală a complexului, fiind construită între anii 1493 și 1522 în stil gotic târziu, fiind ultima din Transilvania înălțată în acest stil. Construcție  de mari dimensiuni, are trei hale de înălțimi egale. Intrarea se face prin trei porți: de vest, de nord și de sud. Meșterii din Viena și Nürnberg sunt părinții spirituali ai celor care au realizat între 1483 și 1513 altarul poliptic, cel mai mare din țară, cu cele 28 de panouri pictate.



De faimă internațională se bucură ușa sacristiei, cu un sistem foarte complicat de 19 încuietori, realizată de meșterii locali în anul 1515 și care a stârnit un interes deosebit, fiind premiată la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris și care constituie un exemplu reprezentativ de manufactură săsească medievală, datorită excepționalelor intarsii și a sistemului original de închidere, care funcționează și astăzi.<img class="alignnone size-full wp-image-574"

Nu putem să încheiem citarea celor mai importante obiective ale cetății fără să vorbim despre „carcera”: în bastionul estic se află o cămăruță unde erau închise, timp de două săptămâni, cuplurile care se certau și intenționau să divorțeze. În camera de mici dimensiuni, având o masă mică și un singur pat, comunitatea sașilor le punea la dispoziție o singură farfurie, un singur tacâm și o singură cană pentru apă. Se spune că, în acele circumstanțe, doar o singură pereche a rămas neclintită în hotărârea inițială de a divorța, toate celelalte cupluri ieșind de acolo împăcate, fără a se mai apela la justiție.
*sursa: http://bogdanbalaban.ro/100.html">http://bogdanbalaban.ro/100.html

Am părăsit Biertanul către nord, pe DJ 141B, și ne-am dedat la o sesiune MTB adevărat pe secțiunea spre Dupuș, adică drumul comunal DC 22, care se desprinde din șosea imediat la stânga, după ieșirea din localitate. Inițial drum de căruță double-trail, devine repede o potecă aventuroasă de 2 km (1 km urcare și 1 km coborâre, ultima pe ceva șleauri șmecheroase). Poteca este inclusă în rețeaua fundației Adept, marcată cu cruce albastră. Ploaia de seara trecută nu o afectase prea mult. Un grup de profesori cu copiii după ei, pe MTB, făceau push-bike dinspre Dupuș în timp ce noi coboram, încercând să păstrăm numărul de căzături la cote acceptabile. 








Iata deci primele săgeți indicatoare, cu direcții și distanțe cpre cele mai aproapiate sau importante localități. Ar fi fost bune și în ziua când stăteam la răscruci spre Iacobeni, scărpinându-ne filozofic în creștet.



Biserica fortificată de mici dimensiuni din Dupuș.




Am coborât mai departe pe drumul în lucru și am traversat Târnava mare și CF300. Dreapta spre Alma, nu înainte de a lipi cauciucul cu gâlmă al amicului.








În Dumbrăveni am făcut o primă escală în fața Catedralei Armenești Sf. Elisabeta, cel mai cunoscut obiectiv al orașului. A fost construita din banii dati de catre armenii stabiliti la sfirsitul secolului al XVII-lea in aceasta localitate.
Piatra de temelie  a bisericii a fost pusa la 22 iulie 1766. Constructia ei a durat aproape 17 ani, pina in 19 iulie 1783. Interiorul bisericii, cu cele nu mai puțin de 7 altare, a fost finalizat abia in 1791. Biserica e construita in stil baroc pur din piatra de granit si din caramida.






În urma cutremurului din 1916 au fost produse multe avarii în interior și crăpături în zidărie. Reparațiile au fost finalizate abia în 1924. În 1927 o puternică furtună a dus la căderea turnului de vest și a smuls si cea mai mare parte din acoperișul bisericii.
*sursa: http://bogdanbalaban.ro/?action=articole_full&id=113">http://bogdanbalaban.ro/?action=articole_full&id=113

Se cerea un popas consistent, cu de-ale gurii, astfel încât, ghidați de a băbuță din piața Catedralei, ne-am îndreptat spre “bistroteca” Baum, o terasă bike-friendly care contrasta violent cu aspectul orașului amorțit.


Cu plinul făcut (altă ciorbă țărănească, altă rețetă) am continuat prin Hoghilag. Turnul clopotniță, ridicat în secolul al XV-lea, se vede din Dumbraveni. Biserica nu este vizitabilă.


De aici, onorabilul desenator de trasee ar fi putut să tragă o linie banală înapoi pe DN14, spre Sighișoara... dar uite că n-a vrut, și drumul ne-a cățărat pin nou pe un deal, printre podgorii, spre Prod, unde am avut ocazia să admirăm unica Biserică Evanghelică în stil eclectic. DC 24A este asfaltat foarte bine până în sat, apoi coborârea spre Seleuș se face pe macadam.


[img]https://travelleron2wheels.files.wordpress.com/2016/08/28301812343_73f24ebe3e_o.jpg[img]

Intrarea în Prod, pe tăblița căruia o mână măiastră și cunoscătoare de cele lumești i-a adăugat un IGY în coadă .






Biserica din Prod, ridicată pe la sfârșitul secolului XV, a fost o construcție în stil gotic, fără turn și cu un cor fortificat. În anul 1902, biserica veche a fost demolată și, pe același loc, a fost ridicată în anul 1904 actuala biserică în stil eclectic. Aici se păstrează o biblie pe coperta căreia este scrisă următoarea mențiune (în limba germană): "Prin această comună au trecut armatele lui Mihai Viteazul – 1590."

Pe Sergiu l-am întâlnit pe coborârea cu macadam. Voia să dea o pedală împreună cu noi, și ne-a condus înapoi în Sighșoara prin cătunul Venchi, pe malul drept al Târnavei, pe un drum din dale de beton destul de erodate.



Cu el am băut bere și niște pizza la pensiune, în pivnița care ne stătea la dispoziție. Nu prea mai aveam chef să ieșim în oraș, fusese o zi plină, ne simțeam pe deplin mulțumiți, astfel încât dacă n-a venit Mahomed la munte... a venit Sergiu la noi . Ca să-i mulțumim pentru sfaturi și pentru frumoasa primire în Cetatea Sighișoarei. Și ca să mai discutăm verzi și uscate despre bicicleala dinlăuntrul și din afara forumului.

Am pregătit și paralele aferente cazării, preț total 1755 lei, inclusiv cei 60 de persoană pt mic dejun. Eram gata să ne transbordăm la Bazna, ultima haltă a periplului nostru transilvănean.

Traseul de azi: https://ridewithgps.com/trips/10252211

29 iulie, ziua 6, a fost prima prima zi la Bazna. O zi aproape "fără istoric", cum spun comentatorii la fotbal despre un meci fad, dar cu micile ei satisfacții. In timp ce mergeam cu masina către noua noastră destinație, pensiunea Baasen, am constatat că drumul DN 14A de pe dealul dintre Mediaș și Bazna, deși prevăzut cu un asfalt excepțional, are și un trafic pe măsură. Aveam deci o temă de gândire, despre cum ar putea fi el evitat. La pensiune am ajuns pe la 10 și am primit cele 3 camere. Proprietarului pensiunii, domnu Cornel, nu-i e străin fenomenul biciclistic (implicat fiind în anii trecuți în organizarea Maratonului Medieval, acum defunct). Există și o invitație din partea acestei pensiuni pe forumul ciclism.ro, ei fiind coautori la traseele propuse, pe unde își plimbă turiștii :
http://www.ciclism.ro/forums/topic/17412-turul-ciclist-al-bisericilor-săseşti-din-bazna-boian-şi-velţ

Pensiunea se află la numărul 237 și e foarte cochetă.







Primul semn că ne aflăm în cea mai puțin reușită zi a turei ni l-a dat MaC, care n-a mai putut veni, indispus fiind. Nu l-am înduplecat, așa că pe la 11 ne-am suit în șa și am plecat. Am decis să ocolim șoseaua aglomerată pe un traseu pe care-l studiasem pe hartă, prin Păucea. Drumul e macadam, trafic zero, ascensiune inferioară față de național. Aveam să constatăm că am găsit traseul perfect. Întâi o întoarcere via DJ 142B spre Blăjel, dreapta pe național iar după 50 de metri stânga, spre nord -est, pe un drum de legătură cu DC 17. La ieșire din Blăjel e un cătun de 6 containere noi, cu alimentare solară, pentru minoritari. Se numește Blăjelul de Sus. Pe fundal se observă turla bisericii luterane din Blăjel.


Drumul continuă pe lângă niște doline specifice regiunilor cu exploatări de gaz metan. Zona a fost inclusă într-o arie protejată de interes local, descrisă de wikipedia sub numele Movilele de la Paucea.


Apoi, la o intersecție, nu se continuă înainte spre Romanești, ci se cotește brusc la dreapta spre sud, coborând în Păucea, pe asfalt.


Biserica Luterană din acest sat e abandonată.

Din Păucea am continuat să coborâm pe un asfalt bombardat și, în Valea Lungă, am virat dreapta spre Mediaș. Am descoperit la o terasă că merge și un cidru când ți-e sete, nu doar o bere.

Nu putem susține că am vizitam cu aplicație centrul Mediașului. El e fără îndoială atrăgător și prietenos cu turiștii, dar noi ne-am mulțumit doar cu o plimbare la braț cu bicicletele.














Biserica Sf. Margareta este biserica evanghelică din Mediaș. Edificiul este cunoscut, printre altele, pentru turnul său înclinat. Este una dintre cele mai importante biserici din Transilvania construite în stil gotic târziu. Biserica se află sub patronajul Sf. Margareta a Ungariei, canonizată în 1276.

Biserica fortificată este construită din anul 1488 si a fost înconjurată de un zid de apărare cu turnuri. Turnul clopotniță, datorita structurii solului,s-a inclinat de-a lungul timpului. A fost construit în anul 1460 si supraînălțat cu 3 nivele în anul 1550. În anul 1551 a atins înălțimea de 68.5 m. și astfel a mai primit patru turnulețe, reliefând dreptul orașului de a avea judecător investit cu puterea de a condamna la moarte (ius gladii). În anul 1783 acoperișul este refăcut si cele patru turnuri se repară. Turnul reprezenta un punct ideal de observație al împrejurimilor. În vremuri nesigure cum erau pe atunci, trâmbițasul orașului avea importanta misiune de a da alarma în caz de nevoie. Greșelile acestuia erau foarte aspru sancționate. Din acele vremuri provine numele de Turn al Trompeților. În turn a fost reținut Vlad Țepeș în anul 1476, după conflictul cu regele Matias Corvin.

Să nu uităm să-l menționăm aici și pe arhitectul Hermann Fabini, sas transilvănean, arhitect responsabil pentru renovarea atât a bisericii Sf Margareta, dar și (sau mai ales) a celei de la Biertan.

-va urma-

-ziua 6, continuare-

Cu greu am apucat-o pe drumul de Agnita. Ținta inițială era  Moșna, cu întoarcere prin Richiș și Ațel. Am renunțat la varianta asta pentru că plecasem relativ târziu din Bazna și eram la curent cu o amenințare de ploaie și furtună de după amiază. Am zis să facem doar o scurtă escapadă până la Nemșa, cu întoarcere pe unde am venit și prânz în centru la Mediaș. Din păcate, pe lângă că am rătăcit ieșirea, odată reveniți pe drumul corect, am constatat că era oribil, în lucru, plin de denivelări și praf. Am pedalat din virtutea inerției. La bifurcație am ales stânga spre Nemșa. Aceeași calitate îndoielnică a asfaltului preazguduitor, plus un fals plat în urcare. Acum dacă stau să mă gândesc, cred că nu era atât denivelat, cât avea un exces de criblură aruncată peste el.


Despre Nemșa n-ar fi prea multe de spus, decât că a fost timp de 10 ani, locul unde a profesat ca pastor luteran Stephan_Ludwig_Roth.






Moșna și Alma Vii au rămas a fi vizitate altă dată...

În Nemșa, dupa o urcare domoala printre dealuri' am pozat biserica și am mâncat niște plăcintă proaspătă de mere de la pensiunea Liana (care are patiserie proprie, foarte bună). Biserica a fost construită la începutul anilor 1400. Clopotnița a fost construită în 1869, an în care se demolează zidul de apărare, în locul căruia se construiește un zid mai simplu și mai scund. Până în anul 1739 a fost biserică tip hală, dar pentru faptul că nava amenința cu dărâmarea, a fost demolată și reconstruită în forma pe care o vedem azi.






Leo, meditând adânc și cu pesimism la ploaia care ne amenința ). După o cola și-o plăcintă a revenit la sentimente mai nobile.

Întoarcere pe același drum, care ne-a epuizat, încât am mers fără pauze și fix în piața mare ne-am oprit, la o porție de spaghete. A început ploaia, mocănește, am mai lungit-o cu o bere, un espresso.




Ne-am încumetat să si pornim la drum, echipați corespunzător.


Ploaia s-a oprit la Păucea și am urcat pe răcoare. Urcarea asta chiar a fost plăcută. De fapt, citesc și eu ce scriu și nu prea-mi vine a crede. Niciodată n-am mai avut o zi de tură în care partea cu ploaie să fie cea mai reconfortantă...




Acasă la Bassen Pension am mâncat o cină bună, în aripa casei destinată orei de masă. Era un așa zis bulz al biciclistului, o tavă în care mămăliga, ouăle, brânza și slănina coexistau armonios dar în devălmășie!


Pe perete era desenată artistic harta zonei.

Iar în interior era agățată o hartă în detaliu cu zonele populate de sași. Vorbisem pe drum că nu mai vrem în ultima zi drumul ăla neplăcut spre Moșna. Nu știu cum se înșurubase în capetele noastre aversiunea asta față de el, că dovedisem noi și drumuri mai rele. Cert e că trebuia redesenată harta, ca să încheiem en-fanfare! Știind asta, Bodocu m-a scos la tablă, ca să fiu pregătit, să n-avem vorbe după aia că am ratat traseul. Dacă-l ratam, binemeritatul bilet de tren mă aștepta.


Am gătat cina și am stat în curte să regândim traseul de sâmbătă, pe laptopul lui Gheo.


Este discutabil în ce măsură meritul traseului îmi aparține mie, chibiților de pe margine sau păhărelului de coniac vechi Miorița. Cert e că a ieșit bunicel. Doar că Miorița, deși crește spectaculozitatea și ascensiunea traseului, scade precizia de trasare, ceea ce l-a obligat pe Gheo să îl trimită celorlalți de vreo 3 ori, ca să fie încărcat în gadjete.

Apoi, obosiți după ploaie, drum și amestecul de pe masă, ne-am dus  la culcare devreme, ca să fim pregătiți de o încheiere ca la carte în ziua 7.

Traseul: https://ridewithgps.com/trips/10252331

30 iulie. Ziua a 7-a a fost, așa cum ne-am dorit, obisnuita încheiere a turelor BBB, adică la înălțime. Care va să zică, facem o incursiune în jud Mureș, peste deal spre nord, spre valea Târnavei Mici. Cum ieșim din pensiunea ne întâmpină imaginea bisericii evanghelice din Bazna.


Iat-o și în prin plan, de la poalele scărilor. Biserica a fost ridicată probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în mod sigur înainte de 1504. Este o biserică-sală, cu cor închis dreptunghiular. Turnul-clopotniță conține și poarta de intrare a fortificației. Ceasul din turn funcționeaza și azi. Prin dimensiuni, întregul ansamblu este mai degrabă o cetate țărănească decât o simblă biserică fortificată.


Ne-am continuat drumul fără a vizita pe dinuntru biserica. Întâi neconvenționala "centură" Mediaș, prin Blăjel și Păucea, de astă dată în echipă completă și pe vreme excelentă. Din Valea Lungă am luat stânga spre Dârlos. Comuna este situată la 4 km de Mediaș, pe malul drept al Târnavei Mari. Prima mențiune documentară datează din 1317; a aparținut în Evul Mediu de comitatul Cetatea de Baltă. În prima jumătate a secolului al XV-lea a fost ridicată biserica-sală, un frumos exemplar de arhitectură gotică târzie, cu o singură navă și cu un cor cu două travee sprijinite de contraforți, lipsită de turn. Nici fortificația nu mai există în jurul bisericii. Capitelurile coloanelor care încadrează  portalul vestic de intrare, portal gotic cu 3 retrageri succesive, au motive ornamentale din frunze de stejar și viță de vie, nu cred că am mai văzut altele asemenea.






Alături se află biserica ortodoxă, cu arhitectură deosebită, amintind de catedrala din Mediaș.


Începem sa urcăm ușurel către Curciu. E un sat oarecum izolat, care nu prea apare în recomandările turistice, neavând notorietatea celorlalte așezări săsești. Poate tocmai de aceea, am zice noi, merită să treceți pe aici. Drumul e bine asfaltat și foarte slab circulat. Facem pauză de-un cidru la magazinul mixt.


Biserica evanghelică fortificată e situată pe versantul unui deal în nord-vestul satului.


Biserica Sfantului Ioan din Curciu este o biserica-hala si a fost construita in prima jumatate a secolului al XIV-lea, in stil gotic, dar de-a lungul timpului a suferit mai multe modificari. Se pare ca lacasul de astazi, mult schimbat față de cel vechi, a fost construit in doua faze: prima a avut loc intre 1425-1430, perioadă în care a fost mai intai inălțat corul, ca la toate bisericile de altminteri, iar cea de a doua fază la mijlocul secolului al XV-lea. Incinta bisericii fortificate de la Curciu are o forma ovala si este construita din piatra de râu. In ea se poate intra prin doua portaluri. Cel de sud are ambrazura in doua trepte, cu coloane simple, fara baze si fara capiteluri. Cel principal este situat pe fatada vestica a turnului clopotnita si are o ambrazura in cinci trepte, cu niste colonete care dateaza de la inceputul secolului al XV-lea, si cu frize reprezentand motive vegetale, figuri omenesti si animale: capete de maimute, o camila (de unde or fi știut meșterii cioplitori de animalele astea!?), un cap de porc, unul de caine si multe altele.

*sursa: http://www.biserici-fortificate.com/locations/curciu___kritsch/49

Noi trecem pe la poalele dealului, printre biserica ortodoxa si capela ei (in stanga imaginii) și ne pregătim de  o mai lungă și catarare, pana după ieșirea din sat, la limita de județ.








Prima jumătate pe asfalt, apoi pe forestier prin pădure. În apex, după un parcurs fain prin liniștea pădurii, băieții buni primesc băuturi răcoritoare.


Interesant că în acest punct trecerea din Sibiu în Mureș se face cu o mică porțiune de "no man's land" intre ele ;).


Coborârea spre Băgaciu e pe măsură. Eu și Leo rămânem la urmă, fiind mai bolovani la capitolul ăsta. Uneori există și avantaje nebănuite în a merge la coadă și mai încet - astfel, o căprioară cu puiul ei traversează drumul chiar înaintea noastră, la vreo 50 de metri. Panorama asupra satului e formidabila, e a nu știu câta oară când ne admirăm țintele de la înălțime, ținte care, pentru a le atinge, am muncit bine de tot pe cățărare.




Biserica din satul Băgaciu, pe numele lui german Bogeschdorf, a fost construita cu piatra adusă cu carul din muntii Cibinului. O primă construcție a fost atestată intr-un document din 1389, dar cea actuală, o biserică-sală in stilul goticului matur, cea pentru care a fost cărată piatra de la o asemenea distanță, a fost construita câteva decenii mai tarziu, la inceputul secolului al XV-lea, inainte de anul 1421. Biserica păstrează un valoros altar  cu sculpturi de la 1518, strane executate de același meșter Johannes Reychmuth din Sighișoara la 1533 cu intarsii din secolul al XVI-lea, precum și fragmente de picturi murale (secolul al XV-lea - XVI-lea). În strană există în acest sens o inscripție a lui Reichmut, situată în partea sudică a corului: "Hoc opus perfectum per me Johannem Reichmut mesatore schegeswariensem ad laudem et honore Marie Virginis, A. 1533."


Clopotnița are o datare mai târzie ca biserica, ea fiind construită simultan cu cele două portaluri gotice din calcar și gresie care străjuiesc intrările în edificiul religios din partea de vest și sud. Portalurile sunt bogat decorate cu struguri și viță de vie, caracteristică întâlnită și la portalurile bisericilor din Ațel, Dârlos și Curciu. Iată deci explicația observației pe care o avusesem la vederea lor pe portalul de la Dârlos. Strugurii și vița de vie sunt simboluri care autentifică faptul că regiunea dintre Târnave a fost (și continuă să fie)  regiune viticolă binecunoscută.  Turnul clopotniței este unul uriaș, el având șapte niveluri, fapt ce denotă că inițial el juca un rol exclusiv defensiv. Acesta a fost renovat de către Hermann Fabini în anul 1973. La nivelul al patrulea și al cincilea există metereze, al șaselea găzduiește clopotele iar ultimul este acoperit cu lemn și conține orologiul. Fortificația ovală din jurul bisericii avea ziduri de apărare înalte de 8 metri, cu drumuri de strajă din lemn, astăzi dispărute, și a fost dublată în nord și în est de o curtină suplimentară (rezultând desigur   un zwinger). Clădirea școlii datând de pe la 1800, se află înglobată în zidul fortificației.




Vizavi de biserică am intrat în curtea unui magazin să reumplem bidoanele cu apă. Eu l-am umplut cu Radler, nu de alta dar îmi dădea mai multă incredere, că urma o succesiune de 3 dealuri țapene până la Hanul Vânătorilor de pe DN 14A, unde plănuiam să prânzim. Un episod cu tenta de Neaderthal s-a petrecut aici - l-am intalnit pe “omul din Băgaciu”, un bețivan cu toporul iintr-o mana și brișca in cealalta, care a trecut pe lângă noi, salutându-ne ceremonios,  cât timp ne luam apă!. Am preferat să nu-i aținem calea!

Primul deal de mare angajament l-am urcat spre Deleni, pe asfalt. Băgaciu și biserica sa, văzute de pe dealul chel, pe care ne-am cățărat în plin soare. Deși pedala îmi tot dădea ghes s-o calc pe urcare, imaginea era prea frumoasă ca să nu fie reținută.



Prin Deleni am trecut repede, purtați fiind pe val de coborârea pe un asfalt foarte bun. Am părăsit satul pe o uliță abruptă și pietroasă, urcând pe o nouă culme de deal, de unde vedeam până hăt departe spre Târnăveni.


În fine, ultima urcare a fost tot pe un drumeag cu mulți bolovani culminând cu o rampă foarte abrupta pe ultimii 100 de metri, la ieșire în DN14, în apropierea Hanului Vânătorilor. Ne-a cam urcat pulsul rampa asta, care era doar un pic asfaltată, în rest pierdeam aderența într-o veselie din cauza pietrelor cu muchii rotunjite.






De acolo, de pe drumul ăla șerpuit, veneam noi. Nu cred că a regretat nimeni naționalul îngust și plin de camioane. 


La han ne-am relaxat la umbră și răcoare. Tradiționala ciorbă țărănească și o tartă cu căpșuni, plus bere și cidru. Imediat din fața hanului se desprinde un drum de exploatare a gazelor naturale, asfaltat, care purcede spre est, în direcția satului Romanești. Din nou o mică urcare pe coama dealului și o coborare superbă pe drumul prin cucuruz către satul uitat de vreme, unde și mașina cu pâine ajunge greu. Aici am stat de vorba cu Sfânta Vineri, adică o mamaie de 85 de ani, despre una - alta. Noi am căscat gura la dânsa și am lăsat-o sa-și spună oful. Parca eram în basme. Despre casă, despre copii, despre drumul greu (parțial inclus în traseul maratonului medieval, odată)...








Am coborât relaxați printre dolinele de la Blăjel și ne-am îndreptat spre Velț, unde se afla biserica Evanghelică parțial prăbușită. Biserica sală a fost construită în jurul anului 1400, aparținând din punct de vedere stilistic de goticul târziu. Altarul baroc a fost distrus cu ocazia prăbușirii peretelui de est al corului, în 2002.



O incintă ovală înconjoară biserica. Nemaiexistând o comunitate evanghelică în localitate, corul prăbușit nu a fost reconstruit. De aici ne-am întors la Bassen Pension, unde am luat cina de la revedere. Plata totală 1430 lei cu tot cu cina de 30/seară.


Traseu: https://ridewithgps.com/trips/10252435

Și uite asa s-a încheiat HTBB, o tură cu mult și frumos off-road, prin locuri încărcate de istorie, peste dealuri aflate în bătaia soarelui și văi adăpostind sate pitite de ochii civilizației, prin păduri  umbroase cu poteci single trail fabuloase, pe drumuri de asfalt sau pământ uitate de lume, pe la pensiuni cu oameni primitori, pe la cârciumi sau magazine mixte din sate. A fost o saptamana extraordinară, în care bicicletele ne-au adus mai aproape (de taramul basmelor, dar si unii de altii) și am mai tăiat de pe interminabila lista cu obiective câteva frumuseți ale României…